Am avut multe reţineri înainte de a scrie acest text, pe care am vrut să-l scriu de aseară, însă probabil că sufletul său, ca o forţă ancestrală, mi-a dat peste mână. Am auzit (şi nu-s deloc nebună) un păcănit în perete şi-am renunţat. După moartea bunicii, am mai aflat de o moarte. Mama prin telefon m-a anunţat că a murit cineva. Cineva care nu contează cine a fost dar care mi-a fost iubit cândva. În anul 2003. Demult de tot de fapt. O persoană care, trebuie să recunosc, mi-a schimbat destinul, m-a maturizat fără să vreau, mi-a produs multă suferinţă la vremea respectivă şi acum realizez că... de fapt m-a răzbunat Dumnezeu, de-a lungul timpului, producându-i suferinţă (mai multă decât am avut eu parte) şi acum nu pot spune decât, cu mâinile tremurânde: Dumnezeu să-l odihnească în pace şi să-l ierte oricum pentru păcatele avute în privinţa mea!


L-am simţit ca pe o prezenţă imaterială, ba chiar l-am simţit foarte puternic. De fapt, el acum ştie bine: şi că l-am iubit enorm şi că nu am avut nicio intenţie murdară în privinţa sa (acesta a fost blestemul vieţii mele: să nu fiu niciodată crezută pe cuvânt, să se creadă că am alte intenţii), şi că intenţiile mele au fost cele mai curate, mai paşnice, mai revoltate faţă de nedreptăţile pe care le-a îndurat, în contextul în care îl iubeam, şi că am vrut să-l ajut, nu să-i fac rău. Din păcate, s-a speriat, s-a speriat de mine. Acum probabil că realizează că a fost o neînţelegere, o neînţelegere pe care, dacă o discutam, dacă eram crezută, o rezolvam încă de la vremea respectivă. O neînţelegere care a pus amprenta asupra destinului meu. Cel ce nu există nu m-ar mai fi cunoscut astăzi niciodată, pentru că rămâneam acolo, Snagovul n-ar mai fi auzit de mine azi. Dacă nu aş fi plecat, fugind de el, de amintiri, de tot...


Se întâmpla, se întâmpla ca... în calitate de jurnalistă să dorească un ofiţer de securitate, bun prieten cu mine să-i iau un interviu cuiva. Lucram la Cronica Română. Am mers, m-a chemat la el acasă. Acolo, pentru prima şi ultima dată din miile de interviuri şi de relaţii cu presa pe care le-am avut la viaţa mea, s-a întâmplat un lucru, un lucru ciudat, poate tocmai de aceea m-a şocat, poate tocmai de aceea l-am iubit, poate tocmai de aceea trebuia să stau în banca mea, dar destinul nu ni-l facem noi, din păcate, destinul este croit de Dumnezeu şi se vede clar că în Snagov a fost soarta mea. Acolo, la el acasă, domnul cu pricina mi-a dat un plic de bani, o sumă destul de consistentă la vremea respectivă şi m-a luat în braţe pur şi simplu, în loc de interviu. Da, am făcut dragoste şi a fost superb, a fost ceva de vis, aşa cum dacă mă uit prin amintiri, nu am mai întâlnit în viaţa mea. Şi acum îmi amintesc savoarea aceea a pasiunii, momentele frumoase, incredibile, unice din viaţa mea. A urmat un concediu de vis, superb, cu el. Era foarte dulce, foarte tandru, foarte pasional. Era, acum amintiri mă răscolesc, poate tocmai de aia, poate tocmai pentru că a fost atât de frumos cândva. Fără nicio intenţie necurată, am decis să plec după el. Nu vream decât să trăiesc o viaţă normală, să-l ajut întru câtva, să-mi văd oricum de treabă. El a interpretat probabil că vreau să vin să-i fac netrai, pentru banii lui, pentru altceva. Nu-mi trebuia decât un loc de muncă şi atât, eventual o introducere în lumea sa, normală, casă aveam. Poate că şi eu am fost de vină că n-am avut curajul să iau taurul de coarne al unei discuţii clare şi concise. Însă el a evitat-o întotdeauna. N-am avut cum să procedez de fapt ca să am această discuţie. Practic m-a alungat. Şi-am plecat, renunţând la amintiri, încercând şi reuşind să uit, să mă ocup de altceva.


Acum îmi apar aievea. Poate că n-a fost intenţionat răul pe care mi l-a făcut atunci. Poate că de fapt a fost teama de mine, eu, o inocentă speriată, care chiar îl iubeam. Dar o inocentă care a avut curajul să ia viaţa de la capăt odată respinsă. Am vândut şi casă şi tot. Am plecat. Mi-am găsit alt rost. Acum simt ca pe o străfulgerare, din lumea de dincolo, probabil că şi el a realizat şi regretă acum, văzându-şi viaţa, aşa cum se spune, m-a văzut şi pe mine. A văzut şi ce-am simţit eu atunci, şi de ce-am făcut ce-am făcut de fapt. Acum ştiu că mă priveşte cu dragoste, o dragoste poate eternă, în veci nesexuală şi frumoasă de fapt.


Adio, iubitule şi odihneşte-te în pace! Am clarificat de fapt ce era de clarificat. Abia acum, după 15 ani, cam târziu, însă ce înseamnă 15 ani într-o eternitate? Un nimic de fapt! 1,5 secunde, nici atât... Raportat la lumea în care timpul şi spaţiul se comprimă, în lumea unde nu e nici durere, nici întristare, nici suspin. Mergi în rai! Când mi-o veni şi mie rândul, ne vom regăsi cu siguranţă. La fel de tineri şi frumoşi, la fel de pasionali... Eu te-am iertat şi ţi-am dat dezlegarea, tu ai realizat că te-am iubit abia acum de fapt! Şi cum sigur există paradisul, un pic din paradis e în tine. Eu am văzut acest paradis în noaptea aceea de mai 2003 petrecută cu tine. La fel de fericit cum am fost eu atunci îţi doresc să fii şi tu o întreagă eternitate. Deci aveai în tine un mic rai, nu trebuie decât să-l redescoperi, nu trebuie decât să înţelegi că-n efemeritate, chiar noi ne facem infernul. De fapt, demonul e neînţelegerea, interpretarea noastră faţă de ceea ce ni se întâmplă. Atâta tot de fapt. Am tins spre paradisul tău şi-am atins apogeul infernului în astă viaţă. Dar paradisul există, era în tine, îţi spun că l-am văzut eu, făcea parte din fiinţa ta, din pasiunea ta.


Îmi pare rău şi că ai fost unul dintre puţinii oameni pe care i-am blestemat la viaţa mea şi că ai avut o viaţă nefericită, oricum departe de mine în toţi aceşti 15 ani, îmi pare rău şi pentru suferinţa ta, incomparabilă cu a mea (pentru că eu mi-am văzut de viaţă, am trăit fericită, m-a mai supărat o apropiere de Ceruri în 2005 prin tentativă de omor, m-a mai supărat un cel ce nu există, dar în mare parte, am trăit grozav, m-am descurcat şi fără bani, mult mai bine, se vede, cu tine n-ai luat absolut nimic din averea pe care o aveai). Îmi pare rău, dar... aşa a fost să fie...! Din faţa destinului nu poţi fugi niciodată. Că de aia uneori am impresia că sunt... o stâncă care adună suferinţă şi rămâne aceeaşi. Păi, eu am rămas aceeaşi ca atunci. Aveam... doar 23 de ani. Dumnezeu e viu şi Dumnezeu există. Când mi-o veni şi mie rândul, bătrână şi umilă, să mă aştepţi la porţile paradisului. Te voi simţi ca pe un prieten drag şi nu mă voi speria. Doar îţi voi cere să mă strângi în braţe, aşa, ca prima dată dar bucuroşi de regăsire şi de înviere, pe sub Poarta Sărutului, în Coloana Infinitului, cu siguranţă, ne vom revedea...

 


Mirela Predan



uCoz
Mirela Predan© 2018