Casandra sunt eu...


Ştiu, ştiu cum eram privită: ca o zdreanţă nebună, de aia nici nu trebuia să fiu eu prezentă, de aia eram şi tratată la mişto. PREA AM FOST TRATATĂ APRIORIC CA ŞI CUM AŞ FI FĂCUT DEJA UN LUCRU PE CARE NU L-AM FĂCUT NICIODATĂ. Cu vehemenţă, cu de toate. Ca şi cum aş fi trădat deja, ca şi cum şi eu aş fi fost una din scursurile alea umane fără Dumnezeu, ca şi cum eu m-aş fi jucat doar, nici pe departe n-aş fi fost un om cu... sentimente, iar sentimentele mele să fi fost doar vorbe goale, vorbe lipsite de conţinut. CE-AM SPUS ERA ADEVĂRAT! DA, ERA ADEVĂRAT, DE CE SĂ NU FIE ADEVĂRAT? Cum să fiu o zdreanţă? Atât de mult am avut de luptat în blestemata asta de viaţă să demonstrez ceva, chiar dacă era real, chiar dacă era atât de palpabil. Blestem de Casandră.

https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/05/23/casandra-profeta-pe-care-nu-o-credea-nimeni/

Aceasta sunt eu, blestemată să nu mă creadă nimeni niciodată, blestemată să fac faţă luptei nu doar a cuvintelor în sine, ci luptei de a fi crezută, chiar dacă în cea mai mare proporţie s-a adeverit ceea ce am spus eu, de fiecare dată. Şi de ce numai tragedii? De ce numai blesteme, de ce numai eu, de ce trebuie să fiu pe post de Casandra, de ce trebuie să prevestesc războiul Troiei, de ce toată lumea mă confundă cu... una din aia. Şi, deşi mi-am prezis moartea, şi pe a mea, şi pe a lui, Agamemnon s-a încăpăţânat să mă ia, să mă chinuie, să nu mă creadă, să nu mă creadă niciodată!

Câtă suferinţă poate să fie şi-n sufletul meu: aceea de a nu fi crezută niciodată? Dar acum m-am făcut o Casandră rea, o Casandră încăpăţânată, am dat piept cu destinul meu şi-am fugit, nu m-am întors cu Agamemenon, ştiam că o să iasă rău, am parat ceva, am parat loviturile nenorocite ale lui cel ce nu există, DAR AM RĂMAS TOT BLESTEMATA CARE SĂ NU FIE... CREZUTĂ NICIODATĂ!

Şi ce simplu era dacă mă credeai pe cuvânt, şi ce simplu era dacă nu-ţi imaginai că nu ştiu ce spun şi că joc teatru, şi ce simplu era dacă toate astea nu mai erau de la început, şi ce simplu era dacă nu intervenea neîncrederea niciodată.


NU TE TEME!!!

Nu te teme de mine chiar dacă sunt profeta care nu-s crezută niciodată! NU-ŢI FAC NICIUN RĂU. Drama mea e că trebuie să mă lupt cu mine, cu tine, pentru binele tău, în ciuda ta şi cred că nici nu e mai mare blestem pe lumea asta! Am revenit cum? Străină peste o concrentraţie prea mare de ură şi de lucruri meschine debitate despre mine, împământenite. NU ŞTIU DE CE MI-AM PIERDUT ÎNCREDEREA, NU ŞTIU CE AM CĂUTAT ÎN ACEST DANS DIABOLIC, NU ŞTIU DE CE TREBUIA SĂ DEMONSTREZ LA TOT PASUL CĂ FIECARE CUVÂNT E SINCER, IAR CLARVIZIUNEA MEA E O ARTĂ! Nu ştiu de ce atâta zbucium, atâta chin, nu ştiu de ce trebuie tot timpul să demonstrez, să revendic până la urmă ce? PĂI, PENTRU CE TREBUIE SĂ STAU ŞI SĂ FAC LUCRURI INCREDIBILE PENTRU A CONVINGE? Nu sunt clare anumite lucruri? Nu e clar că NU vreau una, NU e clar că vreau alta...

Privirea ta de la ultima despărţire şi vorbele tale de la ultima despărţire şi acum mă străpung. A fost demult, a fost atât de demult şi mă priveai deja ca pe-o nenorocită. DE FAPT, EU CRED ŞI SUNT DIN CE ÎN CE MAI SIGURĂ CĂ E CEVA ASCUNS, CARE ŢI-A ŞTIRBIT ÎNCREDEREA, NU ŞTIU CE, PROBABIL UN TRUCAJ, habar n-am pentru că acesta este şi blestemul: NU mă pot apăra câtă vreme nu ştiu despre ce e vorba! Apoi a urmat ce-a urmat, erai atât de sigur, atât de sigur că şi eu o să fac la fel, atât de sigur că nu-mi pasă, că eu sunt zdreanţa cu ochii doar după bani. MĂ PRIVEAI CU MILĂ ŞI ÎNDURARE, MĂ PRIVEAI ATÂT DE TRIST, ATÂT DE NEÎNCREZĂTOR, ATÂT DE JALNIC, în lumea ta în care erai ferm convins că nu voi mai avea ce să caut niciodată, că e pentru ultima oară... Aşa am simţit!

NU TE TEME DE MINE! Nu crede că fac rele pe care nu le-am făcut niciodată, pe care nu mi-am imaginat niciodată că o să le fac. Eu sunt Casandra, o individualitate, eu oricum n-am avut parte de blândeţe niciodată în viaţă, ci numai de când m-am născut, de duritate! Am stat de când m-am născut printre şerpi şi-am devenit rece ca ei, de gheaţă... Am trăit, am supravieţuit tocmai pentru că am ajuns şi eu o dură, o luptătoare, o neînfricată. DAR ERA VREMEA ORDINII, ERA VREMEA ORDINII ÎN VIAŢĂ. Am înţeles că-n jurul tău sunt oameni care mă urăsc, de aia n-am eu ce să caut. Şi de ce mă urăsc fără să le fi făcut niciodată cel mai mic rău? PENTRU CĂ TE URĂSC PE TINE, EU TE IUBESC PE TINE ŞI SE SIMTE CHESTIA ASTA, DE AIA! Automat, ura ta mi-am transferat-o eu, de aia m-am simţit atât de plină de furie neputincioasă, automat, dragostea pentru tine a însemnat dezastrul meu. E simplu. Aşa s-a ajuns să fiu urâtă şi batjocorită de oameni care nu m-au cunoscut niciodată, care alminteri nu ar fi avut cu mine de împărţit nimic niciodată! E clar că am fost un barometru viu, un experiment viu, fără voia ta, fără voia mea, fără nimic.

M-AM TEMUT ENORM ŞI ÎNCĂ MĂ MAI TEM SĂ NU PIERD TOT CEEA CE AM MAI SFÂNT PE LUMEA ASTA!

Habar n-am ce crezi acum, habar n-am nici măcar când vorbele mele de Casandră s-au adeverit, habar n-am ce-ai de gând, habar n-am de ce te compaci, habar n-am de ce simt pericolul nu doar pentru mine, ci şi pentru tine, e atât de aparte încât îmi vine să zbier: "Fugi! Salvează-te"! Te văd pe-o pojghiţă de gheaţă, pe-un butoi cu pulbere pe care te încăpăţânezi să rămâi. Ştii, aşa şi anul trecut, în primăvară, am sperat până în ultima clipă că vei avea un plan B, după ce-am văzut ceea ce am văzut cu înscenările alea. Am sperat până în ultima clipă să nu fii prins în capcană, să fii realizat capcana. Dar nu, n-a fost aşa, multe lucruri au fost în jurul tău, mai importante, mai puţin importante, pe care eu le-am sesizat, le-am realizat, tu nu, deşi am sperat că le-ai văzut, deşi am crezut că le ştii, deşi am intuit că e în regulă ceea ce faci tu şi fără intervenţia mea, deşi am crezut că... mă rog!

În seara aceea te-ai uitat la mine ca şi cum nu înţelegeai nimic. Eram ca doi străini care de abia ne cunoscusem, avuseserăm o aventură şi fiecare înţelegea că nu ne mai revedem niciodată! M-am temut, DA, M-AM TEMUT, M-AM TEMUT AL DRACULUI DE TARE CĂ NU NE VOM MAI VEDEA NICIODATĂ. Acesta a fost sentimentul meu, de aia am început să zbier, de aia am început să fac urât, asta era durerea mea: de ce, de ce acest blestem, cu ce-am greşit de m-am ales cu ce m-am ales pe cap, de ce ai ales să stai nu cu mine, ci printre haimanalele alea care mă urăsc pe mine nu pentru că eu le-aş fi făcut vreodată ceva, ci pentru că te urăsc pe tine şi s-a transferat toată ura, iar tu nu ai înţeles că de aia sunt atât de urâtă. Duşmani? Ce duşmani am eu în afară de cel ce nu există şi ce miză sunt eu? Ei au crezut că se joacă cu mine, că prea am stat cuminte până acum, prea am stat în matca mea, văzându-mi de treaba mea, prea au vrut să mă zgândăre, prea au insistat. ŞI CUM ADICĂ? EU SĂ NU MĂ RĂZBUN? CÂND VOR SĂ-MI IA NU ORICE DIN NEMERNICIE ŞI ORGLOGII INFECTE, ÎN NIMICNICIE, NU ORICE, CI TOT CEEA CE AVEAM ŞI AM MAI DRAG PE LUMEA ASTA.

Acum am rămas ca o Casandră nebună să plâng, sperând la clipa în care ne vom revedea, sperând la clipa în care totul va fi ca înainte. Ce n-aş fi dat ca nimic din toate astea să nu se fi întâmplat niciodată, dar s-au întâmplat, ca atare, e clar că nu mă pot comporta ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, trecând mai departe... S-a acumulat şi-n mine prea multă disperare, prea multă durere, prea multă batjocură, prea multă neputinţă, prea mult! Nu mai puteam trăi aşa, nu mai puteam merge aşa mai departe. Era clar că mă săturasem şi de ură, şi de nemernicie, şi de paratul ăsta permanent de lovituri, îndreptate împotriva mea, îndreptate împotriva ta, tânjind după armonie şi pace, tânjind după tine şi înţelegere, tânjind după protecţie sufletească şi prietenie, tânjind ca un animal jegărit după un singur stăpân şi nevrând să accept să stau închisă în lanţuri.

Am rămas, am rămas o stâncă în picioare, însă cu blestem de Casandră şi cum speranţa moare ultima, încă sperând că ne vom revedea şi că vei înţelege de ce-am făcut asta. DA, TEAMA CĂ TE VOI PIERDE DIN NOU, CÂND DE ABIA NE-AM REGĂSIT, TEAMA CĂ DIN NOU SE ÎNTÂMPLĂ CEVA RĂU, FĂRĂ VINA MEA, FĂRĂ SĂ AM NICIO LEGĂTURĂ NENOROCITĂ CU ASTA, FĂRĂ SĂ FIE IDEEA MEA, FĂRĂ SĂ VREAU EU, BA DIMPOTRIVĂ, DA, ASTA M-A FĂCUT SĂ REACŢIONEZ AŞA. De cel ce nu există mă temeam eu? Mă durea fix în partea dorsală şi toată lumea ştia bine asta! Mă temeam că voi pierde tot ceea ce am mai drag pe lume din cauza lui şi a nemerniciei lui, pentru că prea mult s-a străduit tot timpul, tot timpul să facă numai şi numai asta! Numai şi numai asta! Ca o obsesie nenorocită şi disperată!

Mirela Predan



uCoz
Mirela Predan© 2018