Dacă n-ar fi fost această regăsire în dimensiuni separate, ci doar dragostea raţională, explicabilă şi răscolirea în interiorul meu în virtutea acestei iubiri, aş vrea să vă mai spun ceva. Vreme de 15 ani, el a mai avut probleme. Suferinţă, lucruri rele pe care le-a îndurat. Veneau diverse persoane şi-mi spuneau: "uite, vezi că i s-a întâmplat nu ştiu ce". Şi eu reacţionam ceva de genul: "Ei şi ce-mi spui mie? Care e problema mea? Nu mă interesează". Şi nu mă inetersa la modul real. Adică nu mimam. Drept dovadă eu habar n-am avut nici măcar când s-a îmbolnăvit şi de ce s-a îmbolnăvit. Iar asta nu pentru că n-aş fi putut să aflu, ci pentru că realmente nu m-a interesat să aflu. Deci dacă frânturi din dragostea de cândva ar fi fost cheia acestei poveşti a suferinţei, m-aş mai fi interesat din când în când, m-ar mai fi preocupat şi din suferinţa lui viu. Sentimentul acesta ciudat de dragoste, de suferinţă, de comuniune l-am avut fix în momentul în care maică-mea mi-a spus la telefon: "Am să-ţi dau o veste nu prea bună. Cutare a murit". Poftim? Şi prima mea reacţie a fost exact ca de obicei: "Da, şi ce-mi pasă mie?", după care ceva straniu s-a produs şi au răbufnit amintiri. Deja percepţia mea se schimbase, pentru că el avea acum capacitatea de a se înfiltra în conştiinţa mea şi de a-mi schimba sentimentele şi trăirile. Ceea ce logic că nu s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi fost viu, oricât ar fi suferit. Deci psihologic dacă mi-ar fi păsat în virtutea unei iubiri pe care n-aş fi uitat-o, deşi vă spun cel mai sincer că am uitat-o la modul real în toţi aceşti ani, deloc puţini, raţional psihologic, aş mai fi avut reacţii şi cu alte ocazii. Pentru că el a trăit o viaţă mult mai dură decât mine în aceşti ani. Am lăsat un munte pe culmile succesului şi, treptat, o serie de lucruri rele l-au adus la condiţia decadenţei umane, a suferinţei, într-un lung şir de probleme ce nu se mai terminau. Când alţii au trecut prin experienţe negative similare, mi-a păsat, am fost tristă, m-a preocupat, am ajutat, el nu m-a mai interesat în niciun fel. Am spus că pe undeva au fost şi blestemele mele. De aceea niciodată n-o să mai blestem, pentru că acum îmi pare rău şi acum chiar a început să-mi pese inclusiv de suferinţa lui din ultimii 15 ani, pentru că acest lung şir de patimi oarecum a început, aşa cum nu-mi imaginam şi fără nicio legătură cu mine la foarte scurtă vreme după despărţirea de mine. Adică nici eu n-am realizat ce înseamnă putere a blestemului, dezlegare şi toate acestea că poate de aia acum mă simt şi eu vinovată într-un fel. A fost aşa, mai degrabă ca o vorbă de duh, nici nu credeam că au cuvintele atâta putere, adică a fost ceva doar culpabil, nu vinovat, intrigată, pentru că eu îi oferisem viaţa pe tapet, viaţa mea, iar el... Adică în fine. Probabil că nu puteţi să vă daţi seama, pentru că nici eu nu pot povesti clar şi în concret, cu întreaga valenţă a faptelor. Din diverse motive umane, pământeşti, dar eu ştiu bine ce-a fost şi ce-am trăit. Eu după aceea chiar dacă n-am fost grozavă, am fost totuşi pe o linie de plutire. Nu mi-am pierdut în mod grav sănătatea, nu mi-am pierdut libertatea, nu am fost ca pasărea cerului şi fără bani, adică s-a găsit întotdeauna şi ce să mănânc, am avut şi eu îngerii mei păzitori şi mi-a fost bine, adică am rămas plină de viaţă, îmi revenisem total după eşecul acesta extrem de dur.


Iar acum mă încearcă regrete, regrete pe care nu mi le pot explica la modul raţional, obiectiv. Dar nici nu mai contează. Nu cer explicaţii logice pentru ceva ce oricum sfidează simpla psihologie umană. De aia sunt atât de bulversată, pentru că în toată această poveste, încă nu ne-am încheiat socotelile, a rămas ceva nedefinit, care capătă o altă dimensiune după 15 ani. Şi mă uluieşte forţa pe care n-o puteam crede ca fiind existentă, forţa generată probabil şi de mine, prin puterea trăririlor de atunci, care uite că n-au funcţionat după fenomenul normal al uitării. S-au dus undeva într-un subconştient, la modul real dacă mă întrebai nu mai ştiam şi mă irita să mă pui să-mi amintesc, iar deodată reapar brusc şi cam toate. În lux de amănunte şi nu-mi dau pace. Şi stările acestea ciudate s-au intensificat pe măsură ce s-a cam trecut în etapele acelea ale ce se spune că face sufletul dincolo de moarte. Mai întâi îşi vede viaţa, cu lux de amănunte şi amintiri, mai apoi colindă, nu ştiu ce. Şi odată ce această trecere prin propria-i viaţă s-a realizat au apărut temeri, regrete, amintiri care într-un mod foarte ciudat, fiind reciproce, mi s-au transmis şi mie. A realizat că l-am iubit, a realizat că oricum nu i-aş fi făcut niciun rău, că nu asta intenţionam eu, a văzut discrepanţa între ceea ce eram eu atunci, ce credeam şi ce simţeam şi ce-a perceput el în legătură cu mine de m-a alungat, s-a căit şi de aici întreaga poveste incredibilă pe care am trăit-o în ultimele zile, de-o stranietate clară, cu mesaje percepute de genul: "dacă aş fi ştiut ce simţi pentru mine, nu doar că nu te-aş mai fi alungat niciodată, dar te-aş fi tratat ca pe-o prinţesă", "regret că n-am putut cunoaşte ce simţi şi motivaţia venirii tale, dar asta a fost doar pentru că în lumea materială, asta nu se poate". Ceva de genul pentru că de aia m-am şi înfiorat oarecum şi nu-mi pot foarte simplu reveni...


Mirela Predan



uCoz
Mirela Predan© 2018