Ce m-a durut...

LITERATURĂ

Decât să fugim de noi înşine şi să ne comportăm cu perdea, mai bine este ca dezbrăcaţi de prejudecăţi, de politeţuri exagerate să fim noi înşine. Dezinhibaţi, ca să ne simţim. Sunt de aceeaşi părere, de aceeaşi părere realmente: da, ne cunoaştem. Trebuia să ne cunoaştem, era normal să ne cunoaştem, nu înjurăturile la nervi mă dor, ci alea controlate, desconsiderante, umilitoare, calculate, inteligente. Şi eu înjur la nervi, în ultimul timp am încercat să mă controlez, am reuşit, e normal, am simţ de abţinere, dar asta sunt şi eu. Jignirea calculată, persistentă, desconsiderantă, subtilă la adresa mea, aia m-a durut, m-a durut enorm. DA, JIGNIREA SUBTILĂ, DAR NOMINALĂ, DEDICATĂ SPECIAL MIE, ADICĂ NU UN BAIERAM PENTRU TOATĂ LUMEA, CĂ NU TOATĂ LUMEA A PARTICIPAT LA EL. Prea puţini ştiau, adică cu prea puţini a existat testul, desconsiderarea, m-am lămurit. M-ai luat ca şi cum ar fi cunoscut toată lumea, m-ai luat ca şi cum toată lumea ar fi admis asta, când colo erau doar câţiva nemernici, atât, nimic mai mult. Am făcut gafe pentru că eu n-am ştiut că toată lumea nu ştie, adică am fost vizata, da, eu, vizata. DA, ASTA M-A DURUT, M-A DURUT, M-A DURUT. NIMENI PE LUMEA ASTA NU ESTE CONDAMNAT PENTRU CEEA CE AR URMA SĂ FACĂ FĂRĂ SĂ FI FĂCUT NICIODATĂ. Nimeni, de aia m-a durut, m-a durut, m-a durut, pentru că eu n-aş fi făcut niciodată asta, în schimb, e adevărat: tu te-ai prefăcut şi n-ai avut încredere în mine. Ai crezut că aşa voi face. Deşi zbârlită ca o pisică, deşi scuipând ca pisica, deşi arătam ca cineva forţat să bea o otravă amară, ai continuat. Iar asta din nou m-a durut. Păi, dacă nenorocirea asta nu era pregătită pentru toată lumea, ci numai pentru unii, pentru a fi scoşi de infecţi şi de nebuni, de ce trebuia să fiu scoasă eu musai de nebună, de ce trebuia să se primească din partea unor prieteni un nesperat ajutor pentru duşmanii mei. Şi nici acum nu înţeleg cu ce-am greşit nu acum trei ani, ci anul trecut, anul acesta. Habar n-am, de ce trebuie să plătesc păcatele tinereţii şi nechibzuinţei, de ce este nevoie iar şi iar de aceleaşi coşmaruri, de aceleaşi jigniri, de aceleaşi nemernicii.

Iartă-mă şi te-am jignit dar am relaţionat contextual. Adică dacă aia era şi aia era convingerea ta şi aia era dorinţa ta la modul real, atunci era logic să vină şi replica mea: "nu eşti bărbat, nu se poate". Adică eu chiar te-am crezut, te-am crezut şi m-am speriat şi... mă rog. Nu, nu, eu nu pot să joc teatru, mai e ceva ce ne diferenţiază enorm. Pot să tac, pot să ţin multe în mine, dar nu pot, sub nicio formă nu pot să spun că e bine ceea ce cred eu că este rău şi invers. Adică fără un pic de încredere nu se poate, nu se poate clădi absolut nimic, dar testele astea au fost extreme, prea dure, adică scuză-mă, dar cine e panaramă se duce cu primul întâlnit în cale, nu opune de 10 ori la 10 bărbaţi diferiţi rezistenţă, adică măcar era clar că trebuia să fie altceva la mijloc, nu cred că mai era nevoie de încă un test extrem, adică chiar m-am săturat şi de peseapsă, şi de suferinţă, şi de reacţii de apărare, şi de gafe pe care le fac pentru că nu ştiu tot. POT SĂ TAC, AŞA CUM SPUNEAM, DAR NU POT SĂ JOC TEATRU. Am simţit toată treaba ca pe un afront personal, personal, la adresa mea!

Da, sunt de acord să lăsăm complezenţa la o parte, să trecem de la faza aia oficială, politicoasă, la noi înşine, în definitiv, pentru că noi contăm. Normal că vreau să ne cunoaştem, normal că niciodată nu ştii totul despre celălalt, normal că... ASTA VREAU! Dar înţelege-mă şi pe mine că sunt un singur om şi nu mai pot, realmente nu mai pot, nici să fiu judecată după ceea ce nu sunt, nici să mă caracterizeze negativ alţii după cum li se scoală lor fără să fi înţeles nimic din viaţa mea. Pentru că în materie de dezamăgiri în viaţă am reacţionat diametral opus, fix aşa cum reacţionează la dezamăgiri bărbatul, cum reacţionează la dezamăgiri femeia, tu i-ai adunat în jurul tău ca să-ţi baţi joc, eu m-am izolat, dar vezi tu, nu face discriminare sexuală. Adică dacă pe mine m-a dezamăgit primul meu iubit, nu m-am aruncat în braţele a 10 alţi bărbaţi, ci m-am izolat, la fel de bine puteam să fiu bărbat şi să mă dezamăgească femeia, tu ai fost dezamăgit de femei, ai răni adânci, ştiu asta, de aia refuzi orice relaţie reală, dar dezamăgirile sunt în mod egal: ĂŞTIA-S OAMENII, SĂ ŞTII, NU CONTEAZĂ DACĂ SUNT BĂRBAŢI SAU FEMEI, PENTRU CĂ ĂŞTIA SUNT ŞI-S ÎMPĂRŢIŢI PE DOUĂ SEXE, PENTRU CĂ AŞA A LĂSAT DUMNEZEU. Ăştia sunt, asta fac până la urmă. Da, unele au reacţionat la dezamăgiri răzbunându-se, transformându-se în târfe, eu m-am izolat, cauzele au fost aceleaşi, teama de a mai începe altceva a fost mare. Mai mare la tine decât la mine, pentru că eu mi-am asumat şi posibilitatea de a fi un eşec, deşi simţurile mele nu prea m-au înşelat niciodată, clarviziunea mea interioară, intuiţia, tare greu au dat pe parcursul vieţii mele greş. Da, ştiu, oamenii în general nu merită, dar uneori nu e bine nici să ţii în tine toate astea, îţi garantez eu că ne putem înţelege. Mie îmi vin dracii uneori pe lume şi pe soartă, şi pe demonii ăştia care fac numai rău! Păi, nu puteam să te fi cunoscut pe tine înainte de cel ce nu există? De ce toată lumea a luat doar complezenţele, temându-se să ne facă cunoştinţă, ne-am făcut singuri, adică... Şi până la urmă ce să fac, în definitiv, ce vină am eu? Destinul, adică e un destin căruia nu te poţi opune niciodată, toate au pe lumea asta o logică, un sens, toate au pe lumea asta ceva nebănuit, dar uneori mai vreau şi eu să ştiu ce înseamnă fericirea, încrederea, siguranţa, simt nevoia, adică numai aşa am ţinut-o: dintr-un ghinion în altul şi dintr-un blestem în altul, într-un coşmar care nu se mai termină şi uneori nebănuit. Când să zic şi eu că mi-e bine şi că e OK, cum... iar... suspiciune, neîncredere, jignire, desconsiderare.

Trebuia să se termine odată şi cu asta. Mai bine că a ieşit aşa, poate că trebuia şi tu, în sfârşit, să te convingi. Ştii, nimic nu-i nou sub soare niciodată! Noi trăim drama universală a oamenilor aparte, a oamenilor care nu se pot mulţumi şi cu puţin calitativ. De fapt, noi trăim povestea de dragoste universală, povestea sacrificiilor, a temerilor, a ştachetelor ridicate pentru celălalt. Şi cu toate astea e aparte, e aparte, pentru că nu mi-ar fi convenit. Ce să fac cu un papagal care se poartă elegant cu toată lumea, dar nu ştie ce vrea. Păi, n-au fost pe lumea asta până la urmă destui, ce să fac cu ei, pe naiba? Adică cu omul slab, pisicos ce să fac? N-am avut destule pisici? Cum nici tu nu ai ce să faci cu femeia slabă, parşivă, sufocantă, în definitiv, nu-i vina mea că eu am dat numai de papagali, care se dădeau zmei, iar tu numai de târfe, în definitiv, nu-i vina mea că destinul a vrut să ne mai chinuim ani din viaţă.

Eu asta sunt, dezgolită de prejudecăţi, de toate. Femeia din mine e asta, bărbatul din mine este la fel ca tine, puternic. M-ai cunoscut, dar tot nu mă crezi, m-ai cunoscut prin fiecare cuvânt care arde, m-ai cunoscut, asta sunt. Dar tu tot te-ai încăpăţânat să crezi că sunt o mască, tu tot te-ai încăpăţânat să crezi că sunt o nemernică, eu NU te-am confundat cu papagalii ăia de dinaintea ta niciodată, dar tu m-ai confundat cu zdrenţele de dinaintea mea, asta m-a durut! LA MODUL REAL, ASTA M-A DURUT.

Mirela Predan



uCoz
Mirela Predan© 2018