O poezie despre lac

LITERATURĂ - În acea noapte superbă de vară, doar susurul apei liniştit mă anunţa că degeaba am găsit eu comoara ascunsă în adâncuri, însă de peste tot răsăreau numai pericole. Doar silueta lui paşnică şi caldă îmi dădea fiori de gheaţă în toiul verii şi mă întrebam cu curiozitatea mea specifică dacă peştii sunt peşti şi dacă pot înota alene făcându-mi drum printre ei. Identificasem în noapte un ditamai rechinul şi o roşioară, care mă şi atinsese un pic muşcându-mă cu guriţa de a trebuit s-o iau uşurel prin verdeaţa mirifică prefăcându-mă că nu s-a întâmplat nimic, rămâne doar ca mine, atât şi nimic mai mult. Cu roşioara aveam să rezolv foarte repede problema, mângâiând-o pe creştet alene, însă nu ştiam că cu rechinul o să-mi fac de lucru până în ziua de azi. Amintiri, nostalgii, feerie pentru o inimă ce nu-i deloc din piatră şi care a încercat să mişte munţi. Poate că aş vrea să retrăiesc oricând acele clipe pierdute în van pe lacul rece, în susurul tremurat al peştilor, să mă bag printre rechini şi să-i mistui, să înot mai repede ca ei şi să mă prefac că aş fi, în firava-mi existenţă, o ambarcaţiune toridă, tocmai bună de întins capcane pe lac. Am urmărit rechinul, mai întâi fără curajul de a mă apropia prea tare, mai apoi din ce în ce mai mult şi mai eficient de prin frunzişul despletit şi plin de roua dimineţii, de oboseala nopţilor petrecute în natură şi de farmecul codrilor. Însoţită doar de silueta lui ca o fantomă în întunericul luminos, al luminilor ca liman ce erau de fapt fulgere periculoase, atât de fascinante încât numai dorurile mele ascunse, nerostite puteau spune, puteau înţelege de ce. Uneori stingheră printre atâta verdeaţă, uneori uluită de atâta frumuseţe, întotdeauna pasionată de acelaşi Zburător. Şi nu-mi pasă mie de Rechin, din moment ce am această siluetă şi astăzi încă vie. O serie de peşti piranya nu pridideau să încerce să ne îngită, prea mici pentru a nu-i descoperi din timp. Şi aerul mă îneca mai abitir decât lacul, şi parfumul uluitor al miresmelor unei iubiri incipiente şi atingerea unei mâini pe mâna mea ca într-un gest de protecţie şi nu-mi trecuse niciodată prin cap că eu pot ajuta cu această infimă plută a mea să se treacă lacul fără să mai fie necesar să înotăm, pentru simplu motiv că exist şi că El există. Dacă în lupta mea cu rechinii, cu piranya, cu roşioarele şi cu de toate viaţa mea căpătase un sens, ei, bine, haideţi să vă mărturisesc eu cum am privit acea noapte superbă, ca un început durabil, ca o veşnicie: simţeam glasul naturii şi freamătul pădurii, simţeam infinitatea şi viaţa, timpul se oprise în loc, ochii erau din ce în ce mai ameţiţi de atâta splendoare. Simţeam că mă îndrăgostesc din ce în ce mai mult ca un tremur, ca un cutremur a cărui anticipare nimeni nu putuse să o prevadă şi mă transformam încet într-o micuţă sirenă pe marginea unui lac, cu luminiţele unui liman în spate. Ok, staţi oameni liniştiţi, eu am plecat acum din nou pe lac. Am treabă cu Rechinul.... Şi nu mă las deloc păgubaşă!


Mirela Predan

 

februarie 2014



uCoz
Mirela Predan© 2018