E incredibil ceea ce simt şi e incredibil cum de... trăieşti o viaţă, undeva departe şi nu vrei să mai ştii, nu vrei să-ţi mai aminteşti, 15 ani şi după 15 ani, în suferinţă, ceva te inundă, ca o forţă supranaturală şi nu mai găseşti liniştea. Sentimente care se transmit, mai sensibil decât niciodată, stări pe care ştiu că şi el le are. Niciodată nu mi-am imaginat anul trecut că-mi va păsa, niciodată nu mi-am imaginat că neînţelegerea a fost atât de mare încât să concluzionez azi că infernul e în noi, că ne facem unii altora rău, pentru că nu suntem în stare să-i învestim pe cei din jurul nostru cu încredere, pentru că ne răzbunăm şi blestemăm, pentru că nu avem curajul să spunem că se poate. Când ţinteşti prea sus, aşa cum am ţintit eu, uneori există riscul să şi cazi. Da, nu am fost crezută pentru că am făcut ceva măreţ, fastuos pentru o iubire, un sacrificiu pe care probabil că nimeni nu l-ar fi făcut sau prea puţini. Şi, deşi era clar că nu poate fi la mijloc decât iubirea, el n-a mai stat să mă asculte, să mă înţeleagă, să-mi dea o şansă, şansa unei discuţii concrete, lucide, şansa de a vedea ce fac sau ce simt. Probabil că nici eu n-am avut curajul să merg până la capăt, dar nici eu nu mai puteam, nici eu nu mai vream să insist. Mă săturasem şi de zilele lungi de aşteptare, mă săturasem într-o ostilitate voită să mai încerc. Şi atunci, la fel de curajos cum am luat decizia să vin, am luat decizia să şi plec. Deşi inclusiv acum simt că o parte din mine, ca o fantomă a rămas acolo, pentru că, în mod ciudat, am privit cu nostalgie trăririle de atunci. De ce tocmai acum? Pentru că atunci vedeam plecarea mea ca pe-o eliberare, vedeam rostul regăsit singură şi departe ca pe cel mai bun lucru care mi s-a putut întâmpla în viaţă. Acum nu mai privesc la fel. Acum spun că poate dacă o clipă ar fi fost altfel, poate dacă percepţia lui ar fi fost alta, poate... dacă... aş fi găsit un rost în care să mă regăsesc acolo, n-aş mai fi plecat niciodată şi era pustiu, extrem de pustiu. Am încercat, dar n-avea niciun sens, pentru că dacă tot am venit pentru el, ce sens avea să-mi găsesc alte rosturi? Am zis atunci că mai bine plec şi nu mai vreau să ştiu.

 

O nouă lecţie de viaţă deosebit de amară, pentru că dacă o mie de oameni stau cu tine la masă, mâncând pe banii tăi, cu siguranţă există unul singur care chiar te iubeşte, dar tu nu înţelegi cine este, cum nu ştii nici câţi Iuzi sunt şi nu înţelegi că dezinvoltura te costă, şi nu înţelegi că poţi răni alungându-l tocmai pe cel care cu adevărat te iubeşte, că unii aruncă doar vorbe de compelezenţă, că meseria mea de jurnalistă n-avea nicio importanţă, pentru că eram un om, o femeie, că aveam maturitatea suficientă a ceea ce simţeam şi ce-mi doream, efectiv. Niciodată nu avem curajul asumării, a fost un sacrificiu, dar un sacrificiu pe care eu acum NU îl mai regret. Din simplu motiv că, acum, privind în urmă, nici mie nu-mi vine realmente să cred, e ca şi cum aş fi trăit atunci aievea, într-un imbold care însemna că în eteritate sigur vor rămâne forţe, forţe incredibile ale unei iubiri incredibile.

 

15 ani. Şi n-am mai vrut să ştiu. Mi-au ieşit din minte în ani absolut toate amintirile, absolut toate. Sigur, în mod voit, pentru că am încercat să trăiesc şi abia acum, într-o nefericită reciprocitate, pentru că de abia acum a înţeles şi el că acele lucruri absolut fără logică aveau cea mai mare logică din lume: iubirea revăd ca şi cum ar fi fost ieri totul, cu ochii minţii. Îmi apar chiar cu claritate în minte fragmente de dialoguri purtate între mine şi el cândva, stări, culori, lumini, atmosferă de atunci. Păi, dacă viaţă de apoi nu există atunci de ce nu sunt acum indiferentă, pentru că 15 ani am uitat şi n-am mai vrut să ştiu. Evident că este şi pentru prima dată când regret plecarea mea când vreme de 15 ani am considerat-o cea mai mare realizare a vieţii mele, cel mai curajos act, chiar dacă un act la fel de curajos ar fi fost să şi rămân. Dar oare ce-aş fi fost azi dacă aş fi rămas? Bună întrebare. Păcat că nu era atunci Internetul atât de răspândit, pentru că probabil că aş fi mers pe aceeaşi variantă ca aici fără bariere de spaţiu. Şi problema venirii mele s-ar fi lămurit în timp. S-ar fi lămurit, dar eu nu aveam cum să mai aştept, el ştia bine. Trebuia clarificat atunci şi am clarificat, într-o lume materială, cu preocupări materiale, lucrurile abia 15 ani mai târziu.


De fapt, propria percepţie şi raportare la ceilalţi sunt infernul. Pentru că dacă există o floare şi noi n-o vedem, considerăm că-i otravă, aşa o percepem noi, e clar de ce percepţia e infernul. Şi regretele sunt prea târzii şi lămuririle se fac doar când avem înţelepciunea să cunoaştem în spaţiu şi timp, să citim gânduri şi să percepem sentimente. Acum, de fapt, în clipa asta chiar n-ar fi trebuit să am nicio problemă. Undeva, a murit un străin. Problema mea e că nu a murit un străin... Problema mea este că degeaba încerc explicaţii raţionale pentru durerea dar nu doar durerea, ci şi sentimentul ciudat pe care le resimt că el a murit: că l-am iubit cândva, că e normal să mă doară. Nu pot să-mi explic această durere şi aceste probleme pe care mi le pun decât din perspectiva absolutului, a vieţii dincolo de moarte, a realizării şi regretelor lui din lumea de dincolo, a apropierii de mine, eu rămasă aici. Să simţi că iubeşti pe cineva care acum e mort, după ce 15 ani ba l-ai urât, ba ai fost indiferentă şi ai considerat că trebuie să-l uiţi? Şi uite că nu l-am uitat şi fix acum m-au năpădit toate clipele din amintiri. NICIODATĂ AŞA CEVA EU NU AM MAI SIMŢIT. Au mai fost iubiţi care au murit, dar am simţit acea dragoste în viaţă, nu după moarte. De aceea mi se pare straniu acum ceea ce simt. Şi explicaţia este că de abia acum e reciprocitate. A realizat că l-am iubit, ştie, abia acum, din păcate, din lumea de dincolo de care NU poţi să ascunzi nimic, toate gândurile îţi sunt cunoscute de acum sau din trecut, regretă că nu m-a crezut acum 15 ani şi că m-a alungat mai urât decât pe-un câine, fără să-şi pună niciodată întrebarea sacrificiului totuşi pe care l-am făcut doar ca să... fiu cu el. Şi starea aceasta de regrete care probabil că nici lui nu-i dă pace e cea mai dificilă cu putinţă. Acuma ar vrea să fie cu mine şi normal că nu mai poate. Pentru că eu am rămas într-o altă dimensiune, sunt vie şi va trebui să mă aştepte el pe mine, aşa cum poate, inconştient că asta fac, vreme de 15 ani nu am făcut nimic altceva decât să-l regăsesc pe el.


Indiferent de ce va fi, probabil că va mai trece un timp şi, purtându-i amintiri frumoase, îmi voi relua cu calm viaţa aşa cum era înainte: cu lupta împotriva lui cel ce nu există, cu procesele mele, cu ale mele, ca înainte, efectiv. ÎNSĂ AM O CERTITUDINE CLARĂ: A FOST OMUL PENTRU CARE M-AM SACRIFICAT ÎN VIAŢA ACEASTA, DECI E CLAR CĂ A FOST SUPREMUL PENTRU CARE AM FOST ÎN STARE ÎNTR-O VIAŢĂ. Şi sentimentul meu este al regăsirii pentru că 15 ani, 30, 40 cât oi mai avea de trăit mie îmi va fi clar că nimeni nu va putea rupe această legătură ancenstrală, a legământului meu cu el, de-a fi cu el dincolo de moarte. Pentru că orice am trăit ulterior sau anterior să-l cunosc pe el NU s-a putut compara cu această iubire. Sigur, Dumnezeu există şi nimic din ceea ce facem nu este întâmplător. De fapt, povestea este simplă: dacă în viaţă se spune că nu poţi iubi decât o singură dată cu adevărat, e clar că eu în viaţă am iubit. Nu o singură dată, am mai iubit, probabil că voi mai putea iubi şi pe altul, însă Iubirea cu "I" mare a fost el. Aşa cum anul trecut NU credeam sub nicio formă asta. Oare ce-a rămas acolo, ce energie cosmică s-a păstrat, de unde acum resimt atât de puternic totul, ce înseamnă puterea energiei emanate de om, printr-o pasiune reală?


După evenimentul în care era să mor în 2005, pot spune că al doilea mare eveniment al vieţii mele care m-a marcat a fost moartea acestui om şi nu atât moartea în sine este evenimentul, ci regăsirea. Cu alte cuvinte, noi ne-am regăsit, după 15 ani, cu el plecat într-o altă dimensiune a existenţei noastre veşnice şi cum eu sunt vie, e dificil, extrem de dificil să accept că aşa, acum, în acest context ne-am regăsit. Dacă era viu, nu mă credea, dacă era viu, nu l-aş mai fi acceptat oricum niciodată eu şi aşa mai departe. Dar aşa... Deodată, fără limite... e incredibilă unirea aceasta în iubire. Acum, la acest moment, cu astfel de sentimente extrem de ciudate şi aproape de nedescris.


Ştiu, mi-e greu, dar trebuie să-mi revin. Sunt aici, viaţa merge înainte. Dar cel mai ciudat lucru rămâne totuşi că şi să fi mai trăit - Doamne, niciodată nu i-am dorit moartea, cât de tare m-a supărat el pe mine şi cât de dezamăgită am fost de respingerea lui, de neasumarea unei iubiri începute de el, în definitiv - în lumea aceasta oricum o continuare după ani a relaţiei n-ar mai fi fost posibilă. Şi culmea mi se pare că este posibilă şi o văd mai posibilă decât oricând dincolo de moarte. Acesta este sentimentul care mă înfioară, ca o existenţă a cunoaşterii gândurilor din lumea de dincolo. Nu l-am mai căutat 15 ani şi dacă m-ar fi căutat poate că i-aş fi spus ceva de genul: "idiotule, pleacă, lasă-mă, cum îndrăzneşti?" şi aş fi fugit!!! Aici e paradoxul care mă şochează. Îmi zic că trebuie să-mi revin şi nu pot să-mi revin... Pentru că mai şocantă decât moartea lui, mi se pare regăsirea aceasta. Cu gânduri şi sentimente schimbate total. Aici e misterul care pare de nedesluşit şi care totuşi e explicabil numai prin tradiţiile legate de viaţa de dincolo de moarte şi de perceperea lumii acum în adevărata ei realitate. Abia după ce sufletul e eliberat de barierele trupeşti ale percepţiei, prejudecăţii, al limitei de a nu şti ce gândeşte celălalt şi ce simte, al neîncrederii în celălalt, bariera comunicării, pentru că deodată am simţit că pot să-i spun în gând absolut tot ceea ce aveam de spus în raport cu el, în paralel cu amintirile, iar sentimentul meu este că mă ascultă, că mă înţelege, că este de acord, că ştie, că regretă, că promite şi vrea să-mi transmită mesaje de alinare a suferinţei, de încredere în mine, de linişte, de bucurie, de împăcare. A fost cel mai ciudat dialog purtat cu cineva vreodată. E pentru prima dată când realizez că moartea este de fapt nimic altceva decât o eliberare din limite, din condiţionalitatea timpului şi spaţiului, o trece într-o dimensiune a cunoaşterii absolute, asemeni lui Dumnezeu, a adevărului despre tine şi despre ceilalţi, lucruri pe care de aici, din această dimensiune, noi nu le putem percepe şi realiza pe deplin. Poţi să-l crezi sau nu pe cel de lângă tine, poţi să-ţi pui sau nu întrebări despre comportamentul lui, poţi să vezi sau nu ce face el, dar nu vei şti niciodată ce gândeşte şi ce simte pe deplin, pe când dincolo, se poate. E o lume a sincerităţii depline, acolo ştim exact şi ce gândesc cei morţi, şi ce gândesc cei vii. Şi ce-au gândit. O convingere pe care eu o aveam demult, dar niciodată n-am perceput-o chiar atât de puternic. Acum se confirmă şi, dincolo de lacrimi, de suspine, mă plimb prin viaţă ca într-un... cimitir. Cea mai mare parte din cei care mi-au croit cândva un drum în viaţă, care mi-erau prieteni, rude sunt acolo şi atunci când 15 ani se comprimă, cum să nu crezi că timpul e o iluzie, aşa cum este şi convingerea indienilor, reflectată de Mircea Eliade în cercetările lui, cum să nu crezi că spaţiul e o iluzie, de asemenea, că într-o zi, ne vom regăsi în alte dimensiuni şi ne vom elibera de neputinţă, de iluzie, de amăgire, de durere, de infernul care de fapt e aici. Aici ai nevoie de casă, de bani ca să poţi trăi, de medici, de haine, de hrană, acolo ai nevoie de lumină şi de dragoste. Acolo, unde banii nu există şi tot ceea ce ne trebuia aici, în lumea materială, acolo nu există, e clar că e mai bine. Şi absolut toţi vom merge, pentru că absolut toţi ne naştem într-o zi şi într-un loc pentru a brăzda timpul şi spaţiul, toţi lăsăm timpul şi spaţiul pentru ca într-o zi, să murim.

 

Mirela Predan



uCoz
Mirela Predan© 2018