Nu îmi pare rău, nu sunt dezamăgită, nu regret nimic. Toate au fost clipe frumoase şi e adevărat tot ceea ce am spus. Da, continui să am încredere, însă eu nu mai suport: una caldă, una rece, una caldă, una rece, una caldă, una rece. Am nevoie de acea stabilitate, de acea coerenţă, de acea încredere, nu de lacrimi şi regrete, nu de amintiri frumoase fără nicio continuitate, nu de ascunzişuri şi de strâmbe. Gura lumii nici dracu niciodată n-o s-o asupe, fabulaţii şi înscenări. Am nevoie de coerenţă şi de continuitate. Pentru că o să îmbătrânesc şi-o să mor tot aşa, trece viaţa pe lângă mine tot aşa, în incertitudine şi-n suspiciune. Da, am să-mi fac şi autoreproşuri, multe, însă lipsa de dialog este o maximă problemă. Tot timpul am sentimentul că vrei să mă pedepseşti, tot timpul am sentimentul că vrei să mă atragi în curse. Nu pot trăi aşa, la infinit, nu pot fi acuzată şi învinovăţită la infinit, e nevoie de o ieşire din jocul acesta diabolic al lui cel ce nu există. NU vreau de la tine absolut nimic, ţi-am spus ce vreau, iar tu ai început noi şi noi verificări şi NU mai vreau din simplu motiv c-o să îmbătrânesc şi-o să mor tot aşa, ţinând-o tot aşa. Nu, NU mila nu e dragoste, ajutorul şi mâna întinsă la nevoie nu sunt dragoste, dar, vorba ta, niciodată nu ştii în cine să ai încredere. Când Iuda a trădat, Petru s-a lepădat, doar Isus Hristos a ajuns singur pe cruce. Pe crucea care a mântuit o omenire întreagă. Eu n-am nevoie de cruci, eu sunt un singur om, cu durerile mele, cu trăirile mele, cu singurătăţile mele şi cu amintirile mele, cu poeziile mele cu ghinde şi stejari de pe la 12, 13 ani, că în efemeritatea existenţei, am rămas numai cu amintirile. Să retrăiesc coşmarul furtului de vise, atentă încă de când mama îmi lua caietele de poezii să nu mai scriu, să nu mai îmi fure nimeni niciodată creaţia şi visele. Eu sunt eu, ceilalţi sunt ceilalţi şi vreau să rămân aşa, m-am izolat pentru că m-am săturat să plătesc mereu oalele sparte de alţii, m-am săturat de minciuni şi de lipsă de asumare. OK, AM PĂŢIT CEVA URÂT, DAR AM PĂŢIT EU, GÂNDEŞTE-TE UN LUCRU: CĂ AI FI FOST ÎN LOCUL MEU, CĂ TE-AR FI ATRAS ÎN ACEEAŞI CAPCANĂ PE TINE RÂNJIND ŞI NEGÂND TOT, ZICÂND CĂ AI ŞTIUT UNDE MERGI, ADICĂ LA VRĂJITOARE ÎN LOC DE TELEVIZIUNE ŞI CĂ EŞTI NEBUNUL CARE CREZI ÎN ASTEA. De aceea într-un fel sunt bucuroasă că am fost eu. NU, NU MAI MI-E NICIODATĂ MILĂ, NU MAI VREAU SĂ MAI ŞTIU DE GLASUL NIMĂNUI NICIODATĂ. A fost o nouă lecţie pe cât de amară, pe atât de dură.


Da, timpul le rezolvă pe toate, însă timpul trece pe lângă noi, ca oameni muritori, îmbătrânim, murim, se nasc alţii care vor popula aceste plaiuri peste lacrimile noastre, peste bucuriile noastre, peste iluziile noastre, viaţa şi aşa e mult prea scurtă şi nu ne alegem cu nimic. Măi, omule, din depărtări albastre, în tumultul ăsta disperat al unora şi-al altora cu tot felul de nevoi, unde eşti tu? Unde e preţuirea reală, unde te regăseşti, unde e respectul, în definitiv, unde e bucuria reală a vieţii?


Pentru mine, viaţa se sfârşeşte aici. Nu pot trece mai departe pentru că nu pot, ceva în mine a murit din moment ce nu mai am sensul existenţei. Am încercat, am încercat să mă ridic ca întotdeauna, dar nu pot. Pentru că aripile mele de zbor s-au chemat motivarea. Acum n-am sens, nu are sens, fac lucruri fără sens pur şi simplu. E agonia aceea de dinainte de moarte. La ce să mai iau vreun simbolic medicament care oricum nu mă ajută la nimic? La ce să mai merg la vreun simbolic medic dacă tot nu are niciun rost? La ce dracu să mă mai chinui fără rost. Mai bine zac în simbolicul pat de acasă, cu filmul vieţii mele, cu amintirile mele, cu lacrimile mele. Pentru că tu eşti acel palat de cleştar din visul meu, clădit cu greu şi năruit într-o clipă. Să reclădesc de la început pe aceleaşi terenuri de nisip? Şi să se năruie iar? Mai bine mor definitiv şi-n liniştea cimitirului, pe malul apei stau şi mă odihnesc. Pentru că n-are rost, pentru că nu mai vreau, m-am săturat să lupt cu demonul din mine, m-am săturat să lupt să demonstrez. Da, chiar aşa, mai are vreun sens? Să lupţi ani şi ani şi ani pentru un vis, năruit într-o secundă... Să NU vină la mormântul meu şi să nu-mi aducă flori, să nu-mi aprindă lumânări, absolut nimeni. Pentru că m-am tot rugat, m-am tot rugat la Dumnezeu şi puterea rugăciunii mele s-a oprit. Acum mă rog să mor şi în depărtări de gheaţă, să nu mă ştie nimeni. Da, acum a pierit sensul vieţii mele, a pierit puterea din mine. Şi dacă puterea şi sensul din mine au murit, ca orice om muritor, acum nu-mi doresc decât ca moartea să vină mai repede.


Mirela Predan

octombrie 2016

 



uCoz
Mirela Predan© 2018