A mai trecut un an şi ar trebui să trag linie şi să analizez ce-a însemnat pentru mine acest an. La 37 de ani când glasul muzicii încă mă înfioară, când moda liceencelor îmi place, când sentimentul iubirii încă mă străpunge. Ca la 20 de ani, dar cu griji şi fără bani...


Anul acesta am ascultat din nou vocea ghindelor de toamnă dintr-o poveste tristă, ca atunci când aveam 13 ani, intrând în iarna rece. Stejarii de octombrie şi aerul de octombrie, şi viaţa de toamnă când are să urmeze o iarnă. Dar parcul Herăstrău m-a întâmpinat rece şi necunoscut. Nu mă mai cunoştea, nici eu nu-l mai recunoşteam şi stăteam şi mă întrebam dacă pe acolo e aleea care mă ducea spre banca de unde se vedea Arcul de Triumf, când mă jucam cu ghindele şi le dedicam poezii. Acum 24 de ani... Cât? 24 de ani? Şi aerul era acelaşi, şi sentimentul existenţial era acelaşi. Şi cifrele şi numele din visele mele de copil erau aceleaşi. Şi parcul Herăstrău e tot acolo, stejarii dau naştere tot ghindelor şi viaţa e frumoasă chiar şi fără bani câtă vreme nu uiţi să te joci cu... frunze de stejari şi ghinde, iar pentru asta nu-ţi trebuie bani.

Anul acesta am continuat să iubesc. Da, am continuat să iubesc, ca la 18 ani când a apărut prima mea dragoste. De atunci au trecut 19 ani. 19 ani? Dar sentimentul iubirii a rămas acelaşi, acelaşi chin, acelaşi fior, aceleaşi probleme în dragoste, aceeaşi lipsă de răspuns la încercările mele timide de a construi o relaţie, aceleaşi probleme de refuz, aceleaşi probleme de accept din partea altora pe care nu-i iubesc şi eu trec prin viaţă rece spunând că nici de data asta n-am avut noroc, după 19 ani... 19 ani în care nu am încetat să sper că sunt prinţesa din palatul de cleştar salvată de Făt-Frumos venind călare, aşa s-a scurs viaţa mea, cu vise de copil, pe care le mai visez şi azi, pe care le mai aduc în atenţia propriei mele memorii şi azi, seara la culcare, aievea şi mă trezesc tot singură şi cu gânduri aiurea, pentru că reflecţia propriilor noastre gânduri este tot ceea ce rămâne în ani.


Anul acesta am continuat să fiu naivă şi să cred în oameni, în bunele lor intenţii, nelecuită niciodată de... puritatea care mi-a adus atâtea probleme. La un moment dat, una mi-a spus: "Vezi că aia era fată mare până să fie iubita prietenului tău". Şi eu am crezut-o şi am izbucnit în plâns. Fată mare? Dar de unde? Aia era o curvă, aşa cum am văzut chiar eu cu ochii mei, dar eu, nerenunţând la naivitate chiar am crezut că a fost fată mare şi plângeam, plângeam, plângeam, măcinându-mi viaţa cu minciuni şi cu aiureli, de parcă eu nu puteam să bănuiesc că e o curvă, de parcă eu nu puteam să bănuiesc că asta era problema, de parcă eu nu puteam să-mi dau seama ce se întâmplă, de parcă eu nu ar fi trebuit să cunosc ce se întâmplă. Şi uite aşa mi-am măcinat iar viaţa degeaba crezând prostii, până când m-am lecuit şi de prietene şi am rămas singură, eu cu natura, ca la 12 ani, ca la 20 de ani... Păi, să fi ştiut eu că nu fată mare era, ci curvă, pentru ce să mă mai fi agitat atât şi pentru ce să mai îmi fac singură, cu gânduile mele netrai?


Anul acesta din nou sunt la modă blugii rupţi şi coafurile în culori cu şuviţe, ca pe vremea când eu aveam 16 ani. Când mergeam la liceu c-o pereche de blugi ruptă în fund că n-aveam alţii, dar eram mândră tare că aşa se poartă: blugii rupţi şi sunt la modă, acum iar sunt la modă blugii rupţi şi ghetele înalte şi părul colorat în şuviţe ca pe vremea mea. Şi-mi place să mă port aşa, pentru că e moda adolescenţei mele. La 37 de ani....


Anul acesta am rămas fără un dinte. Şi acum stau să caut dentist să-mi fac cadou de ziua mea... un dinte. Chiar aşa. Ce cadou ciudat. Un dinte? Să alerg după dinte? Se mai întâmplă. Şi ce dinţi frumoşi aveam la 20 de ani... Şi ce păr lung şi natural aveam la 20 de ani! Doar unghiile mi-au rămas lungi ca atunci, neschimbate de vreme, la fel, eu sunt aceeaşi, dentist, extensii, manichiură făcută chiar de mine şi uite că riduri n-am. Ca la 20 de ani. Sunt la fel ca la 20 de ani, se poate. Anul acesta am scăpat şi de aluniţa de pe gât, mi-am extirpat-o singură. Asta nu mai e ca la 20 de ani când o aveam, asta e un pic mai bine, un pic mai estetic.

Anul acesta am stat iar să mă distrez la mese, printre o mulţime de bărbaţi, fără să am treabă cu niciunul, înţelegând ce înseamnă să am amici, nu amice ca la 19 ani când mergeam pe la terase şi-mi găseam liniştea şi relaxarea printre o mulţime de bărbaţi, ei beau alcool, eu Coca-Cola, ei vorbeau, eu ascultam, ei erau bătrâni, eu tânără, ei mă curtau, eu refuzam elegant. Acum cei de atunci sunt prin lumea sfinţilor, eu am rămas şi am rămas cu sentimentul acesta al siguranţei şi al bucuriei de a sta la o masă, la o vorbă, singură femeie între bărbaţi, cu prieteni, nu cu prietene care să mă brâfească, am urât bârfa feminină şi preocupările feminine, am fost un pic misogină la viaţa mea, pe mine mă interesau politica şi preocupările masculine, în discreţie şi fără bârfă, ca la 19 ani, când ei se fereau de neveste că vin beţi acasă, iar eu, la mine acasă aveam un sentiment ciudat, de uşurare: eu nu sunt nevastă, nu vine nimeni beat acasă, iar dacă aş fi şi-ar veni, nu l-aş certa. Au trecut de atunci 18 ani, dar atmosfera a rămas aceeaşi, şi sentimentul meu de distracţie în siguranţă acelaşi. Ca la 19 ani...


Mi-am irosit viaţa în ecranul câte unui calculator, deschizându-l cu ardoare dimineaţa şi parcă nevrând să mă desprind de la el niciodată, neplictisită niciodată de ecranul alb cu litere scrise, cu pasiunea mea de a scrie. Şi am rămas aceeaşi ca la 12, ca la 16, ca la 20 de ani! Aceeaşi. Mă simt la fel, alerg la fel, dansez la fel, iubesc la fel, ascult la fel muzică, îmi plac aceleaşi lucruri. C-o cafea şi o ţigară aştept să vină ziua mea, 5 mai, ziua în care împlinesc cât? 37 de ani? Cu aceleaşi sentimente, cu aceleaşi preocupări, cu aceleaşi probleme, cu aceleaşi naivităţi şi cu aceleaşi pasiuni ca la 12, ca la 16, ca la 20 de ani? Nu e adevărat, eu n-am 37 de ani...

Şi mă refugiez la fel ca la 12, ca la 16 sau ca la 20 de ani într-un text de proză literară sau într-o poezie. Ce viaţă tumultoasă, ciudată şi ce vise, ce alergătură perpetuă după imposibil, ce ambiţie să devin cineva, ce eforturi să fiu om în societate, ce luptă crâncenă pentru supravieţuire, ce luptă pentru păstrarea acestor vise, a acestor vise închise doar pentru mine, astfel încât nimeni niciodată să nu mi le ia! O comoară, o avere, dar pe care fie eu o ţin ferecată şi NU o dau, fie pe care nimeni n-o vrea când o deschid. EU SUNT, EU SUNT O FETIŢĂ, CARE SE JOACĂ, SE JOACĂ CU OAMENII MARI, CARE PLÂNGE CÂND I SE IA JUCĂRIA, CARE PLÂNGE CĂ FĂT-FRUMOS N-O IUBEŞTE. Eu nu pot împlini 37 de ani...

 

 

Mirela Predan



uCoz
Mirela Predan© 2018