Am realizat că merit şi eu... paradisul... iar destinul meu legat de rai nu mai poate fi schimbat în astă viaţă...


L., un exemplu viu de ce înseamnă să ai încredere în oameni. Deschiderea spre oameni, încrederea în oameni, tratarea semenului cu preţuire înseamnă... boală şi într-un final, după chinuri nemeritate, moarte. În 2003, am realizat mai bine decât oricine acest lucru. Problema era că el continua să aibă încredere în ei, în mine, care chiar eram suflet curat, nu, iar eu am realizat toate astea. De fapt, inclusiv despărţirea noastră a reprezentat într-un fel preţul plătit. Pe scurt, acest înger, pentru că nu-i pot spune altfel i-a tratat pe semeni cu încredere, cu demnitate, cu deschidere, cu bucurie, iar semenii l-au luat de fraier şi l-au făcut să sufere, creându-i probleme, care, într-un final, după o îndelungată cruce, l-au condus spre moarte. De ce am plecat? Păi, oarecum instinctul meu de conservare mi-a spus să plec. Iar asta nu neapărat din cauza lui. Până la urmă timpul le rezolva pe toate. Dar eu nu mai aveam timp, pentru că mă simţeam fără un rost bine definit, deşi puteam să fac multe şi pentru că presiunea aceea a negativului răutăţii din oamenii de care era înconjurat m-a făcut să mă apăr... pur şi simplu fugind, mai ales în contextul în care el nu voia să înţeleagă. Sub nicio formă nu voia să înţeleagă. Atunci am învăţat nebănuita lecţie a discreţiei, pentru că deşi mă cunoaşteţi toţi, nimic important despre mine nu ştiţi, cele mai importante momente ale vieţii mele nu le cunoaşteţi. Or, el era ca o carte deschisă, de-o transparenţă inclusiv în viaţa personală totală, iar câtă vreme această viaţă personală s-a legat puţin şi de mine era clar că mă simţeam în pericol, ameninţată de ceea ce cunoşteau despre mine ceilalţi, de ceea ce s-ar fi putut întâmpla în mod inevitabil decoperită în intimitatea mea şi mă simţeam pur şi simplu dezamăgită, contrariată. Am plecat pentru că oricum în acest context n-aveam de ales din cauza acestor altora cu care el se simţea bine atunci, eu, instinctiv, foarte rău. Iar ei voiau să mă acapareze. Voiau să mă atragă. Eu normal că aveam conştiinţă, onoare şi nu se putea întâmpla asta. Drept dovadă aceiaşi oameni l-au trădat. Trădându-l şi batjocorindu-l exact oamenii lui de încredere, prietenii lui, i-au creat probleme. Iar el a refuzat să creadă că... nimeni nu-l apreciază, nimeni nu-l sprijină, nimeni nu-l iubeşte, toţi au fost doar interesaţi de diverse, că era o cloacă prea mare şi prea mizeră pentru sufletul său pur, că lumea îi zâmbeşte de complezenţă. Or, el a avut numai dezamăgiri, numai dezamăgiri, pentru că aşa e când ai încredere în mulţi oameni şi nimeni nu-ţi merită încrederea. E absolut normal. Credeţi că-i păsa cuiva de el la modul real? Nu, numai eu stăteam tremurând şi întrebându-mă de ce... După care nu mi-a mai păsat, într-adevăr... Ei, bine, el a crezut că tuturor le pasă. El a crezut că lumea nu poate să fie chiar atât de rea. Dar lumea era... suficient de rea. Încât să se bucure de necazul lui, să râdă de el, să-l invidieze, nu să se bucure de faptele sale bune, lumea era aşa cum era, aşa cum niciodată nu credeam nici eu. A fost parcă un cerc blestemat, un cerc al suferinţei, în care dacă intri, te prăpădeşti... Eu am fugit, el nu voia să iasă, dar şi să fi vrut, el n-avea pe unde să iasă...


Vise deşarte, speranţe lăsate în urmă, năruite, poate că nu întâmplător dezastrul a început pentru el imediat ce eu m-am decis să plec, imediat după despărţirea noastră. Pentru că eu anticipam, simţeam pericolul, am fugit, am avut capacitatea să fug, el stătea fără nici măcar să se apere, nebănuind că se va întâmpla ceva rău, neînţelegând că poate să se întâmple ceva rău. Şi uite că răul s-a întâmplat, iar când răul s-a întâmplat, toţi au început să râdă şi să-i întoarcă spatele. Iuda a trădat, Petru s-a lepădat, nimeni nu mai era la locul lui, aşa cum îşi imagina el, nu mai avea nicio importanţă, totul era ca o maşină fără suflet, iar sufletul pus de el în clădirea unor idealuri dispăruse, visele fiindu-i furate de alţii. E o lecţie, tristă dar cum nu se poate mai reală. De ce-am înflorit şi-am renăscut ulterior? E simplu. Pentru că am plecat, nu cu mine avea lumea treabă, ci cu el, era vizatul dezastrului, al batjocurii şi al sacrificiului. Logic că n-aveam laşitatea să plec dacă el ar fi ştiut să mă asculte şi să vrea acest scut de apărare care putea să fie reprezentat de mine şi dezastrul ar fi fost filtrat de mine, evident. El era sensibil, eu eram puternică, dar fără el eram nimic, logic, era clar că n-aveam ce face...


Îmi amintesc şi acum ura din ochii lor, a acelor dobitoci, ură revărsată inclusiv şi implicit asupra mea: "a, tu erai idioata aia care îl iubeşti pe L., aha, deci tu erai idioata...". Sigur, m-ar fi durut în fund jignirile lor, ba chiar m-aş fi mândrit cu această iubire, dacă... la ea ar fi continuat să răspundă şi el, iar în contextul în care acest lucru nu s-a întâmplat, singură şi stingheră, era normal să mă simt fix ca o idioată. Normal că nu eram deloc în largul meu printre atâta ură revărsată.


Dezamăgirile au condus la boală. Da, la boală, boală care a acaparat treptat din ce în ce mai mult până când a ajuns o umbră din omul zglobiu pe care l-am cunoscut eu. În locul lui eu aş fi luptat cu idioţii, el a pus la suflet şi s-a întrebat de ce merită asta. PENTRU CĂ AŞA E LUMEA MESCHINĂ, DE AIA. Şi un singur Iuda a fost suficient şi un singur interes a fost suficient ca să răstoarne corabia crezând că altul e în stare s-o conducă, nişte idioţi de care oricum nu s-a ales nimic, decât renumele negativ, nişte şterşi ai istoriei şi ai necinstei, dar... important este că a apărut... boala. Boala ca un blestem, boala ca o consecinţă, boala ca o nedreptate.


Când cineva mi-a arătat o poză cu el de anul trecut, am zis că e de nerecunoscut pur şi simplu. Slăbise mult, îmbătrânise deşi tânăr ca vârstă, arăta rău, am început să plâng, adică nu se poate. O furie neputincioasă m-a cuprins: "ce-aţi făcut, mă, din el bandiţilor?", nu se poate. Sigur că eu m-am simţit vinovată că nu m-a mai interesat oricum nimic şi a fost extrem de nedrept să se întâmple asta. Pentru că bolile lui erau de... supărare. Adică dacă te superi, faci infarct, de exemplu, e o consecinţă, faci infarct, pe urmă iar te superi, faci comoţie cerebrală. Normal că e un lanţ de chin şi se pare că el nu a putut trece peste dezamăgirile umane. Eu nu sunt aşa, dacă cineva mă dezamăgeşte, ştiţi bine cum fac: ducă-se cu a brânzii zece, să-l ia naiba, dacă nu mă lasă în pace şi e nesimţit, păi, stai, măi, frate, că-ţi arăt eu ţie, scot colţii şi scot armele. A, cel ce nu există m-a dezamăgit? Da, foarte bine, ia să scotem colţii, eu n-am stat să sufăr din dezamăgire a oamenilor. Oamenii sunt aşa cum sunt, dacă sunt nemernici, nu-i problemă, scot colţii şi nici nu-i las să pătrundă în intimitatea mea prea aproape. El nu era aşa, el n-a putut crede cum de i se face atâta rău de către oameni care îi zâmbeau în faţă, oamenii aceia i-au făcut probleme extreme, el a reacţionat consumându-se interior, nici măcar descărcându-se ca mine, ca de exemplu, a, îmi face plângere penală cel ce nu există, ia să-i fac şi eu lui 10 să vedem care pe care. Nu, el, în delicateţea lui a suferit, crezând că până la urmă se vor rezolva toate şi atunci când a constatat că nu se mai pot rezolva a fost prea târziu, el s-a tot autoflagelat un pic prin încrederea sa maximă în oameni...


Şi sigur că mă întreb: oare omul acesta cu ce-a greşit atât de tare, pentru că n-a fost criminal, asta-i clar, n-a fost tâlhar, n-a fost violator, n-a fost nimic, dimpotrivă, păcatul lui a fost încrederea în oameni. Lunile petrecute în spital, anii cu boala, momentele dificile prin care a trecut, sunt ferm convinsă că tare mult ar mai fi contat să fi revenit şi eu puţin la gânduri mai bune (probabil că dacă m-ar fi chemat, aş fi venit, dacă aş fi auzit de boală, aş fi venit, dar aşa a fost destinul până la urmă, eu să n-am habar de toate astea, ca un paradox blestemat: când eu mă chinuiam, el nu ştia, iar pe mine mă adusese pe culmile paroxistice ale disperării această indiferenţă a lui faţă de mine şi faţă de problemele mele, mult prea angrenat nu cu... iubita până la urmă, pentru că viaţa e atât de scurtă, ci în relaţii de afaceri, profesionale şi de tot felul de prostii cu aceşti alţii care l-au condus încet, chinuitor şi sigur către moarte). Normal că mă întreb de ce Dumnezeu a vrut un martir, de ce trebuiau să fie consecinţe atât de dramatice, în definitiv. Am înţeles că nesimţirea e bună, că răspunsul cu ochi pentru ochi, dintre pentru dinte, nu cu întorsul şi de celălalt obraz sunt bune, în definitiv, am înţeles că e mai bine aşa, ca mine, o "javră". Da, mă, da, dacă era şi L. o javră n-ar mai fi suferit, n-ar mai fi murit prematur, nu s-ar mai fi întâmplat asta. "Ce vrei mă? A, bani? Superb! Ia du-te dracu". Aşa ar fi trebuit să facă. Cu siguranţă nu s-ar mai fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat şi ar fi trebuit să-şi mai vadă şi el puţin de viaţă.  


Dar semnalele din lumea de dincolo pe care le percep şi le transmite L., într-o indisolubilă legătură personală cu mine, de parcă ar vrea să spună: "Ce prost am fost, eu am crezut că mii de oameni mă iubesc, cum, numai tu? Oricum, suficient" e clar că el şi-a găsit liniştea şi împăcarea şi echilibrul: DREPTATE DIVINĂ EXISTĂ! Parcă îl aud cu vocea lui melodioasă, senzuală, caldă, dar acum transformată în voce de fier: "DREPTATE DIVINĂ EXISTĂ. NICIO FAPTĂ, NICIUN GÂND NU SE PIERD, RĂMÂN". Degeaba zic: "Să le dea şi lor Dumnezeu chinuri", pentru că am zis că nu mai blestem şi nu ţine de blestem. Ţine pur şi simplu de balanţa echităţii divine. În creştinism se spune JUDECATA DE APOI. Cine ştie în ce chinuri murim şi noi? Dacă rău facem, cu rău ne alegem! Şi vânt semănăm, culegând furtună, ce se va întâmpla cu sufletele noastre după moarte? E întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem în fiecare zi! "Ce-am făcut azi merită cinstea Domnului sau... merită ocara veşnică şi chinul veşnic ca o compensare? A, păi, azi am râs de X, am zis că ar fi mai bine să crape Y, că are bani şi mie nu mi-a dat decât... 500 de lei, aşa, degeaba, fără să prestez nicio muncă, pentru că oricum mi-e lene". Ok, păi, dacă asta am făcut azi, EU ATUNCI LA CE SĂ MĂ MAI AŞTEPT DUPĂ MOARTE? Sau dimpotrivă: "Azi am gândit frumos, n-aveam decât trei lei, dar unul l-am dat de pomană, a venit prietenul meu şi mi-a cerut o ţigară, eu n-aveam decât câteva în pachet, dar m-am lăsat pe mine şi i-am dat şi lui o ţigară. X trecea pe lângă mine cu maşina ultimul model din bani furaţi, dar eu am zis să-l las în pace, nu-l invidiez, mă lasă rece maşina lui, că nu se duce cu ea în groapă, clară treaba, a mai trecut şi Y cu un teanc de bani furaţi şi a început să mă înjure că sunt cerşetoare jegoasă, a mai venit şi nevasta lui Y să-mi dorească moartea, neînţelegând că se poate întoarce asupra ei, nicio problemă, nu mor caii când vor câinii, las-o naibilor să-mi vrea moartea". Păi, dacă aşa am trăit eu azi, e clar că am mari motive de bucurie, nu de întristare: ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU ÎMI E ASIGURATĂ.


IAR L. A FOST UN OM AL NAIBII DE CORECT! ATÂT DE CORECT CUM NU CRED SĂ MAI FI VĂZUT UN ALTUL ÎN VIAŢĂ. A făcut capitala greşeală să creadă că toţi sunt după acelaşi calapod al corectitudinii, al dăruirii şi-al virtuţii, că toţi au deschiderea sa şi s-a ales cu fericirea veşnică, îl simt atât de fericit şi liniştit acolo în înaltul cerului încât nici nu ştiţi cât de mult mă bucură asta. Şi el vrea ca să-mi arate paradisul după viaţa aceasta umană. Cu un sentiment de pace, cu un sentiment de dragoste atât de puternică! Îl simt lângă mine, îi simt prezenţa şi parcă aş fi vrut să iau asupra mea ceva din suferinţa lui să-i uşurez povara, dar el acum nu mai e împovărat, ci fericit şi mândru de dragostea noastră...

 

15 ani. Mergând pe firul reconstituirii, am rămas uluită ŞI ATÂT DE MULT M-AU IMPRESIONAT, ATÂT DE MULT M-AU IMPRESIONAT ULTIMII SĂI ANI DE VIAŢĂ. DE FAPT... ULTIMII SĂI... 15 ANI DE VIAŢĂ! DAR... DREPTATE DIVINĂ ŞI RECOMPENSĂ DIVINĂ EXISTĂ ORICUM. AM CEA MAI MARE FERICIRE SUFLETEASCĂ POSIBILĂ LA GÂNDUL CĂ EL M-A ALES ALĂTURI DE EL PE MINE ÎN ETERNITATE!!! O VEŞNICIE ÎNTRAGĂ ALĂTURI DE L.? DE ACEST ÎNGER DRAG ŞI BUN? DE PARCĂ AR FI FOST DE CONCEPUT PARADISUL FĂRĂ EL. FĂRĂ EL ORICUM AR FI FOST INFERN ŞI DRAGOSTEA ABIA ACUM ÎMPLINITĂ MĂ ÎNALŢĂ. ÎNSEAMNĂ CĂ MERIT ŞI EU PARADISUL, DACĂ VOM FI ÎMPREUNĂ ŞI PARADISUL E EL, EL E DEJA ACOLO, IAR DUMNEZEU E CU EL ŞI EU SUNT CU ÎNGERII APROAPE... DA, MERIT PARADISUL, PENTRU CĂ VOI FI CU L., IAR L. E ÎN PARADIS DEJA, NIMIC NU MAI POATE FI SCHIMBAT DE AICI ÎNAINTE, ŞI, INDIFERENT CE SE VA ÎNTÂMPLA CU MINE ÎN ACEASTĂ VIAŢĂ, UN LUCRU E CLAR: NU VOI MAI IUBI MAI MULT DECÂT PE L. UN ALT BĂRBAT NICIODATĂ. DECI DACĂ RĂMÂN ÎN VEŞNICIE CU L. E CLAR CĂ DESTINUL MEU E PARADISUL, EL ÎNSUŞI ESTE PARADISUL ŞI CĂ... DOAMNE, ÎN UMILINŢA MEA NEMERNICĂ ŞI PĂCĂTOASĂ, VOI MERITA LA SFÂRŞITUL ZILELOR MELE ASTA, ADICĂ PARADISUL ÎMPREUNĂ CU L., FIIND DE NECONCEPUT ALMINTERI PARADISUL PENTRU MINE: FĂRĂ DRAGOSTEA LUI, FĂRĂ ÎMBRĂŢIŞAREA LUI TANDRĂ, FĂRĂ ZÂMBETUL SĂU... DECI E CLAR CĂ VOM RĂMÂNE AMÂNDOI ÎN PARADIS ŞI REALIZEZ ÎNCĂ DE PE ACUM ASTA...


Mirela Predan


Va urma

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.17.2018)
Vizualizări: 17 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018