Aniversez fix 15 ani de la prima mea noapte de dragoste...


Chiar dacă fenomenele ciudate, paranormale, aproape că au încetat, spiritual îl resimt pe L. la fel de puternic lângă mine. Uneori mai simt miros de flori proaspete în camera mea, care vin de nicăieri, alteori simt mirosuri de ars, alteori mai văd încă lumini ascunse pentru fracţiuni de secundă.  Îl simt că trăieşte prin mine, prin stilul meu de viaţă, prin felul meu de a fi, prin modalităţile în care sunt şi eu uneori percepută. Era nu un om ca noi, ci un om mult peste noi şi ca valoare umană, şi ca valoare intelectuală. Iar asta nu pentru că l-am înălţat eu acum pe-un piedestal, ci pentru că dintotdeauna, pe-un piedestal i-a fost locul.


Îmi amintesc disperarea lui de a convinge, de a trăi prin ceilalţi şi pentru ceilalţi, aşa cum nu merita, aşa cum eu m-am însingurat, arătând că nu merită să convingi, în definitiv, de nimic pe nimeni. Disperarea lui de a convinge că el nu e rău, disperarea lui de a convinge că nu doar că nu e rău, dar e mai generos şi mai altruist decât toţi la un loc mă apasă şi mă arde şi acum. Se pare că prea puţini au fost interesaţi să-l cunoască pe L. în afară de mine... Pe mine nu trebuia să mă mai convingă, m-am convins singură, imediat şi definitiv. Da, ştiu, sinceritatea şi francheţea l-au costat, curajul de a spune întotdeauna lucrurilor pe nume, dar, pentru Dumnezeu, astea nu-s defecte, astea-s calităţi, aşa cum numai un om mare le putea avea pe toate reunite. Şi până la urmă i s-a reproşat că a făcut ce? Nimic nu s-a confirmat, totul a fost lipsit de valoare, ca o insultă seacă şi de prost gust, fără nicio altă finalitate decât distrugerea unui om care era incomod printr-o prea mare sinceritate şi o prea mare deschidere către lume.


Eu ştiu că el mă citeşte acum de sus de undeva şi în lumea sa divină, pe care a meritat-o din plin ştie ce scriu acum, ştie că mă voi lupta ca viaţa şi opera sa să fie reconsiderate, într-o altă lumină. Ce rost ar mai avea acum ura şi părtinirea, invidia, răutatea, nimicnicia umană şi minciuna?


Pe noi ne-au despărţit alţii. Şi eu eram o naivă pură la vremea respectivă, pentru că dacă aş fi avut mintea de acum, cu certitudine, nu ne-ar mai fi despărţit nimeni şi nimic în lume. M-ar fi durut fix undeva şi aş fi continuat să conving, m-ar fi lăsat rece şi nu aş fi luat legătura cu nimeni, nici măcar cu vecinii. Dar eu nu bănuiam că astfel de lucruri se pot întâmpla, că pot ajunge în anturaje greşite şi că alţii pot avea misiuni pentru distrugerea mea, ba chiar mai rău decât atât, să mă ghideze să dau vina în mod greşit pe L., în timp ce lui să-i trezească suspiciuni referitoare la mine. Ştiu, acum ştiu că l-au impresionat sentimentele mele de atunci, curajul meu de a face eforturi aproape supraumane pentru el şi doar pentru ideea de a fi împreună cu el, acum ştiu că e atât de impresionat de ce-am simţit eu atunci la modul real, într-o lume în care nu-i posibilă minciuna, ascunzişul şi argumentaţia meşteşugită, dar falsă, lumea de dincolo. Dar trebuie să recunosc că eram şi eu pe atunci un copil naiv de numai 23 de ani, care nu-şi imagina ce înseamnă răutatea lumii. De-aş fi ştiut că alţii vor despărţirea noastră şi conlucrează pentru asta, NICIODATĂ NU AŞ MAI FI CEDAT ŞI N-AŞ MAI FI PLECAT şi i-aş fi călcat în picioare efectiv ca să le arăt cine sunt eu şi să-i iau la întrebări ce rău le-am făcut de vor să-mi facă asta!


Uneori nostaligie, uneori furie, iar peste toate astea resimt atâta dragoste pentru L. Aşa cum niciodată nu am mai simţit şi nu voi mai simţi pentru nimeni în viaţă. Cu ce-a greşit? Cu nimic. Nu merita o astfel de soartă, iar gândul că a avut-o mă îngrozeşte. Până la urmă, nimănui nu i-a folosit la nimic, pentru că nimeni n-a înţeles că imperiile şi funcţiile umane se destramă şi va veni ziua, ziua, cumplita zi a morţii fiecăruia, în care fiecare va trebui să dea socoteală. Da, socoteală. Şi de ce-a făcut aşa, şi de ce-a acţionat aşa, şi de ce lăcomia ca un atribut de necontestat şi-a făcut loc, şi ce-au vrut şi ce n-au vrut cu adevărat. Acolo, goi de vorbele meşteşugite şi grandomanie, ne vom prezenta la judecata de apoi şi vom da socoteală, mare socoteală...


Toată empatia şi compasiunea lumii mă cuprind acum, toată revolta neputincioasă în faţa unor destine schimbate, neîmplinite, lăsate în urmă. Am 38 de ani, nu voi avea niciodată un soţ, am ales, alegerea a fost făcută din punctul meu de vedere o singură dată... Uneori, doar sentimentele de linişte şi de resemnare, de credinţă puternică în justiţia divină mă mai înconjoară. Nu, n-am trăit degeaba, n-ai trăit degeaba. În data de 22 mai 2003 ne-am cunoscut noi. Dată de la care am pornit pe drumul iubirii şi-al crucii, involuntar, aiuritor, am obţinut trăirea cea mai pură deşi n-am căutat nimic, am obţinut sensul, deşi rătăceam haotic prin viaţă, evenimentul vieţii mele a trecut pe lângă mine şi 15 ani n-am realizat că eu trăiesc şi voi muri cândva pentru acelaşi om, degeaba fizic, spaţial, am fugit, pentru că niciodată nu voi putea fugi din calea sorţii mele. Degeaba.


3 iunie 2003. La noapte se împlinesc 15 ani de la cea mai frumoasă noapte din viaţa mea, prima mea noapte cu L. Cântecul, dansul, mirajul bucuriei mă mai însoţesc şi acum, parcă şi acum mai răsună muzica în urechile mele din sala cea mare de restaurant, dar... am ajuns să nu mai suport nici muzică, nici nimic, să mă închid în mine şi să plâng şi să-mi amintesc că... acum 15 ani pe vremea asta... Acum 15 ani pe vremea asta. E atât de dureros şi de trist să mă trezesc singură acum, în camera mea din Ghermăneşti, într-un apartament prea mare pentru visele mele comprimate, cu doruri nespuse şi cu 1000 de nostalgii. Se fac 15 ani de la prima noapte de dragoste şi 1,5 luni de la prima mea moarte...


Mirela Predan


Va urma

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (06.03.2018)
Vizualizări: 34 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018