Aş fi preferat să mor decât să-l trădez...


L. mă trimisese la cules de flori albastre. Normal că nu a vrut să-mi facă rău, el nu ştia ce pot. Duşmanii lui, văzând că mie nu îmi place la cules de flori albastre, mă şi reperaseră, adică: "vino încoace, tu eşti bună, eşti perfectă la război, hai să luptăm împotriva lui"! Şi eu venisem la război, logic că de partea lui. Şi cu cine să discut toate astea? Cu tata din groapă? Pentru că el fugea de orice discuţie cu mine, chiar dacă mă lua în braţe fugitiv sau îmi spunea vreo două, trei cuvinte, cinci. Normal că aveam nevoie de o confirmare a scopului prezenţei mele: războiul. Şi normal că de partea lui, că doar nu eram nemernica să vin din dragoste pentru el şi să mă apuc să lupt pe bani chiar împotriva lui! Ar fi fost de neconceput pentru onoarea mea o asemenea umilinţă! El m-a tratat ca pe-o femeie, n-a crezut că pot, cum Internetul nu era atât de răspândit, normal că nici n-aveam cum să fac o demonstraţie. Şi atunci normal că am plecat: fugind de jigodiile care erau duşamanii lui şi încercau să mă momească şi să mă acapareze pe bani, pe draci, pe aiureli, pe de-o parte şi de indignarea lui că mă tratează nu ca pe general, ci ca pe femeie. Bineînţeles. De aia n-a ieşit nimic. Pentru că oricum n-avea sens. Am greşit amândoi, ce să mai vorbim? Asta este! PERCEPŢIA E DE VINĂ! Şi atunci cu orice riscuri, chiar şi-al vieţii mele, am preferat să plec decât să-l trădez. Cam asta a fost şi problema, deşi puteam să stau cu florile albastre o perioadă, până se lămurea şi el că florile alea nu-s de mine, că eu am chef de război şi că pot. Trebuia să o iau puţin mai calm şi eu! Iar e tardiv, dar mă macină gândul şi peste tot am numai imaginea lui în mintea mea, de peste tot aleargă spre mine numai amintiri. Nu, nu glumesc, chiar am avut paradisul în braţele mele, normal că nimeni nu mă putea convinge pe mine că el e rău, când eu ştiam bine cine e. De abia după 15 ani şi de abia într-un astfel de context care seamănă mai degrabă a spiritism decât a normalitate, logic, e foarte aiurea să stau să lămuresc problema, dar tot e bine că am lămurit-o, serios vorbesc. E drept că am uitat în 15 ani de zile, dar era ca o apăsare, ca o taină pentru mine, ca un loc ascuns şi tenebros, pe care şi să mă fi întrebat cineva, nu ştiam ce să explic, pentru că e logic: nici eu n-am ştiut ce gândeşte el despre mine până acum. Acum am aflat şi eu ce-a gândit: el n-a ştiut ce pot la modul real, n-avea chef neapărat de mine, el n-a ştiut cât de mult l-am iubit, acum a aflat şi el. Şi de asta e dureros pentru că se putea şi altfel. Nu regret decât timpul cu ambii în viaţă în care puteam să fim împreună şi n-am fost pentru că ne-am despărţit, nu regret decât liniştea pustie din viaţa mea fără un sens atâta timp cât nu doar că nu eram cu el, dar a devenit un soi de subiect tabu pentru mine. Puteai să-mi spui şi să mă întrebi orice pe lumea asta, mai puţin să-mi spui despre el sau să mă întrebi de el, că imediat reacţionam nervos şi te trimiteam la plimbare. Dar toată energia asta emanată de iubirea pe care i-o purtam, de sacrificiul meu până la urmă sigur s-a strâns undeva în Univers, la Dumnezeu, acolo unde nimic nu se pierde, acolo unde totul e chemat la judecată, pus în balanţă etc. De fapt eu am fost o reală eroină pentru el, necunoscută. Aşa cum şi el a fost în felul lui erou. Dar separat unul de celălalt, aici este durerea ce m-apasă. Eu nu mi-am pus nicio clipă problema dacă îl trădez sau dacă n-o fac, ci dacă rămân cu el, la marginea unui front asiduu şi nemernic sau dacă pur şi simplu plec. Da, veneau după mine, mă întrebau, aveau chef să le... scriu duşmanii lui. Despre ce anume? Ia, stai mă, nene, aşa că nu merge. "Hai sictir!", le-am spus! Ei, logic, ce să mă lase ei în pace pe mine. A, parcă mi-aduc aminte că la un moment dat i-am şi spus: "Vezi că m-a contactat Cutărescu". "A, un idiot, da, nu te băga cu el", a fost replica lui. Şi atât? Nu te revoltă, nu te intrigă, mă laşi aşa? Ştii, asta a fost nemulţumirea mea: indiferenţa, în definitiv! Să-mi fi dat şi mie nişte arme, nişte informaţii, o unealtă ceva, de scris... Nu istorie, că nu-mi ardea mie de istoria planetei, până la urmă istoria ne-o facem în concret, în ea trăim. Acum, nu pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu. Dar... aşa e când e paradoxul faptului că eşti... femeie şi dacă nu eram... femeie, el fiind bărbat, logic că nu ne-am mai fi iubit! Adică e un paradox şi acesta, paradoxul vieţii mele...

 

Au trecut 15 ani, acum parcă îl aud cu vocea lui senină, doar atât: "Dacă aş fi ştiut ce poţi la modul real şi cât de mult m-ai iubit..."


Mirela Predan

Va urma

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.06.2018)
Vizualizări: 31 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018