Avea atâta nevoie de dragoste...

 

Ceea ce nu v-am spus probabil despre L. sau poate că nu am insistat prea mult a fost legat de tandreţea, căldura şi delicateţea deosebite pe care le-a manifestat în relaţia cu mine. Cu el m-am simţit regina universului, prin încrederea lui în mine am prins aripi, de aceea mi s-a părut atât de nedrept că a trebuit să ne despărţim. Avea atâta nevoie de dragoste, într-o lume meschină, simţea atâta nevoie de dragoste, iar eu puteam să-i ofer în ani atâta dragoste... Era avid de dragoste şi de confirmare că este iubit, tandreţea deosebită de care a dat dovadă demonstra din plin asta. De aceea m-am simţit în al nouălea cer cu el, de aceea am fost dispusă să risc totul pentru el, de aceea am considerat că mai bine plec, mai bine pierd, mai bine mor chiar dacă nu mi-a fost deloc uşor, decât să-l trădez vreodată. Trebuie să recunosc un lucru, un lucru pe care niciodată n-am fost dispusă să-l accept în cei 15 ani petrecuţi fără să-l mai văd, fără să mai vreau să ştiu de el niciodată: şi eu aveam nevoie de dragostea lui, iar dacă n-am avut-o, poate conştient, poate inconştient, m-am baricadat între munţi de singurătate. Pentru că eram conştientă că altcineva, un alt bărbat nu-mi va conferi niciodată acelaşi sentiment de dragoste, la tonalităţi atât de ridicate, pentru că nu va fi în stare de asta, pentru că era greu să te ridici la nivelul său în plan personal, iar eu nu aveam nevoie de umbre de iubire reci şi palide. A fost un apogeu al existenţei mele, pentru că tandreţea şi delicateţea lui eram ferm convinsă şi sunt ferm convinsă că nu le voi mai găsi niciodată în altă parte. Drept dovadă că aşa s-a şi întâmplat, eu nemaigăsind în nicio altă parte 15 ani pe cineva similar, preferând singurătatea, izolarea. Avea o voce caldă, plăcută, senzuală, avea un fel de a fi cel puţin în intimtate care nu poate fi descris în cuvinte practic. De aceea l-am adorat şi am considerat că omul acesta merită din plin dragostea. Dar... cum Dumnezeu nu ne dă ce vrem întotdeauna pe Pământ, dacă el a tânjit mereu după dragoste, după confirmarea valorii sale umane arătând că are de oferit dragoste, exact de dragoste n-a avut parte. A avut încredere în toţi ca un suflet curat şi pur, mai puţin în cine ar fi trebuit să aibă, adică în mine. Ei l-au trădat, l-au dezamăgit şi l-au condus spre moarte, eu am plecat căpiată, îndurerată, m-am izolat, n-am mai vrut să mai am cu niciun bărbat de-a face chiar şi în ani. Da, mulţi mi-au spus că reacţia mea de singurătate, de izolare, de neacceptare a unei căsătorii, a unui bărbat înseamnă o dezamăgire trecută în dragoste care şi-a pus amprenta psihologică asupra mea. Probabil că aveau dreptate, dar eu n-am vrut să accept că au dreptate. Pentru că dacă cunoşteam pe cineva şi nu se ridica la ştacheta lui L., la etalonul său, era clar că nu aveam decât fie să-l resping, fie să-l accept ca prezenţă în preajma mea şi să fiu veşnic nefericită, pentru că n-ar fi fost ce-mi doream, iar el n-ar fi putut să se ridice niciodată la măreţia lui L., o măreţie naturală, pentru că el oricum nu făcea eforturi să fie aşa. Pur şi simplu aşa era construit: din gingăşie, delicateţe, tandreţe şi dragoste la superlativ toate. Acuma poate că ştiţi cel mai mare secret al vieţii mele: da, a existat un bărbat de care m-am despărţit, nici eu nu ştiu din ce motive mai exact şi întrebându-mă dacă nu cumva am fost şi eu vinovată pentru lipsa mea de răbdare şi care a însemnat totul pentru mine cândva, acum e în lumea celor sfinţi înainte de vreme şi nu-mi va mai trebui oricum altul niciodată. Pentru că nimeni nu va mai fi la înălţimea sa niciodată. Când vezi paradisul, e greu să te cobori şi să accepţi orice pe Pământ, de aceea e mai bine aşa, adică exact ce-am ales eu, singurătatea, că e mai OK şi e mai bine în viaţă, ca o opţiune personală, pe care nimeni nu mi-o poate schimba şi nimeni nu mă poate obliga să mi-o schimb vreodată.


Chiar dacă n-am vrut să recunosc şi am vrut să uit şi-am şi uitat de fapt, e clar că am tânjit după perfecţiunea sa dintr-o relaţie de iubire toată viaţa şi de aia am rămas nemăritată. Şi nici c-o să mă mărit vreodată, tot ca a opţiune a mea de jurământ sacru de fidelitate. Pentru că oricum atunci când îmi va veni rândul, vreau să merg în Ceruri şi să fiu cu el, cu nimeni, absolut nimeni altul. Nu mă interesează. Şi uite cum face demonul din noi, demonul percepţiei pentru că el voia să fie iubit, din toată fiinţa sa străbătea necesitatea de dragoste, eu îl iubeam la superlativ, la modul de sacrificii de orice tip doar ca să fim împreună, nu meritam nici eu, nici el despărţirea asta.


Astăzi m-au mai năpădit nişte amintiri, cu denumiri cu tot, adică în concret, pe care nu le cunoşteam, am verificat pe Google şi am văzut că localităţile alea sunt reale şi sunt acolo unde mi s-a indicat aievea, există geografic. Ca o nouă uluire a unei comunicări reale şi eficiente. Ceva de genul ca şi cum ai spune unuia din Iaşi despre Ghermăneşti, ca parte din Snagov undeva pe lângă Bucureşti, unde a domnit Vlad Ţepeş, el să nu ştie nimic despre Ghermăneşti şi să dea search pe Google şi într-adevăr să constate existenţa localităţii, ba chiar şi în judeţul Ilfov, unde să presupunem că a trăit cândva cineva odinioară şi acum transmite mesaje. Nu vă pot spune despre ce localităţi care mi-au venit în minte este vorba deocamdată, dar probabil că voi avea dorinţa cât de curând să merg să le vizitez în plan concret, încărcate încă de energii benefice ale trecerii lui L. pe acolo prin timp şi prin spaţiu. Recunosc, în incultura mea, nu ştiam că acele localităţi există şi că sunt acolo şi că sunt legate de el, mi-au venit mie în minte pur şi simplu deodată... Ca o încă confirmare a faptului că el, din lumea de dincolo a rămas alături de mine, umblă prin gândurile mele şi veghează.


Şi dacă în viaţă am avut nevoie de dragoste, aşa cum spuneam, dragostea transcende moartea, dragostea este eternă şi aceeaşi în măreţia ei şi în spelendoare. Iar L. era perfect, perfect în materie de dragoste. Nu, acum nu mai cred că a avut multe femei, deşi putea să le aibă, eu nu l-am văzut de fapt decât cu una singură în afară de mine vreodată. Şi dacă ele erau, poate totuşi că apăreau de undeva, poate că ar fi venit şi ele la petrecerile acelea de demult unde, în săli arhipline, eu eram singura pe care o lua în braţe... De aceea regret enorm şi sunt plină de durere pentru tot timpul acesta trecut despărţiţi, în care puteam să-i împlinesc măcar o dorinţă pământească: să simtă că este iubit şi că merită din plin această dragoste. A murit singur, eu o să mor singură şi în mod extrem de ciudat, deşi se putea, deşi amândoi voiam, nici eu, nici el nu am avut parte de dragoste...


Se fac 15 ani de când ne-am cunoscut. Fix 15 ani. Mersesem la el acasă ca o obligaţie de serviciu, pentru scris, nu mă aşteptam să întâlnesc sub nicio formă marea dragoste. Dar cinci minute mai târziu, dragostea a venit, 10 minute mai târziu făceam dragoste. 15 ani mai târziu, stau împietrită de durere adulmecând în noapte ce greu mi-a fost fără el şi fără dragostea lui, ce greu i-a fost şi lui fără mine pe de altă parte şi cât ne-am dorit şi nu înţelegem de ce am pierdut această dragoste... Dragoste la superlativ, aşa cum nu a mai fost şi nu va mai fi niciodată!


Mirela Predan


Va urma

 

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.23.2018)
Vizualizări: 31 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018