Când nimic lăsat neterminat nu se pierde, ci se continuă: reluarea dorinţelor mele de acum 15 ani...


L-am cunoscut pe data de 22 mai 2003. Se vor face fix 15 ani. Când m-am îndrăgostit de el a fost o dorinţă a mea să scriu cât mai mult despre el, pentru că sentimentul meu este că deşi a oferit multe umanităţii, totuşi nu a fost suficient faţă de potenţialul său. Atunci dorinţa şi intenţiile mele acestea au fost: să scriu arătând adevărata realitate, adevărata frumuseţe a unui om minunat. El n-a avut încredere că pot face asta, eu m-am blocat mental şi am renunţat, era clar că nimeni nu voia să scriu despre L., nici măcar el la vremea respectivă, pentru că, aşa cum spuneam, percepţia este infernul, iar el n-a ştiut ce vreau şi s-a speriat puţin. Dar acum ştie că pot face asta şi dacă ar fi să reiau ceva neterminat, acest lucru este scrisul. În adevărata valoare şi lumină a unui om deosebit, aşa, cât să nu deranjeze pe nimeni, în stilul său sensibil, astfel încât nimeni să nu mă poată opri. Şi îl las pe L. să mă ghideze. Deci dacă era ceva neterminat în lumea maetrială, acel ceva era scrisul. N-am apucat să scriu despre L. mare brânză, mi s-a dat tot timpul peste mână să nu o fac atunci, am renunţat, deşi ştiam că asta vreau, a fost ca un gol, aşa, imens, domnule, eu asta am vrut să fac, n-am reuşit. Pentru că iubirea dintre noi oricum a rămas eternă. Nici nu se pune în discuţie ca ea să nu fi dăinuit, să nu se fi transmis în alte dimensiuni, să nu fie mereu actuală. Iubirea autentică nu moare niciodată şi acum simt aşa, că am un dublu rol: să mă ocup în continuare de cel ce nu există, până când îl voi învinge, pentru că este clar că face parte şi asta din destinul meu, iar pe de altă parte, să continui ceea ce am început, dar am lăsat neterminat în urmă cu 15 ani, adică să scriu despre L. Acum ştie că pot face asta, că sunt în stare s-o fac, are încredere şi mă ghidează. E un sentiment frumos al respectării, în definitiv, a voinţei mele. Şi de ce nu? Normal, alături de el, inspirându-mă el, asta vream să fac şi în timpul vieţii. Acum eu sunt cea care gestionez lucrurile, într-o libertate deplină, transspaţială, transtemporală, fără şefi, fără impuneri, fără nimic. Doar ceea ce cred, ce ştiu, ce simt. Arătând încă o dată că lucrurile neterminate pe care ni le dorim în viaţă, se împlinesc cândva şi se continuă cândva, dacă aşa ne-a fost scris. Şi iată continuarea practic sub forma asta, aici, unde nu mai am oricum nevoie nici de actualitate, nici de spaţiu, nici de timp. Continuarea care ar fi trebuit să fie alături de el, frânată de neîncredere, de demonii din noi, de lipsa de acomodare a mea şi de percepţia lui greşită despre mine era în două planuri propuse atunci de mine: să iubesc şi să scriu şi iată cum ambele se continuă, abia acum, ca o dezlegare nefericită, ca un blestem practic, pentru că eu, logic, doream să-l iubesc şi să scriu despre el în timpul vieţii, nicidecum aşa, nicidecum în altă dimensiune el, nicidecum urlând de durerea amintirilor pentru o viaţă netrăită aşa cum mi-am dorit, aşa cum mi-am planificat să o trăiesc alături de el şi nu departe, nu cu amintiri urâte, nu fericită că am reuşit să... scap cu fuga de nemerniciile din jurul său şi de nemernici. Puţin ar fi lipsit să mă cunoască, aşa cum sunt eu şi să nu-şi mai dorească despărţirea, numai puţin, dar degeaba dacă n-a fost să fie, s-a frânt un destin, s-a înlocuit cu alt destin, acum se reia destinul iniţial, numai că aşa, sub forma asta, ceea ce pentru mine mai demonstrază ceva până la urmă: sub o formă sau alta, Dumnezeu ne îndeplineşte până la urmă ceea ce cu adevărat ne dorim! De aceea trebuie să avem grijă întotdeauna ce anume ne dorim. Eu, personal, mi-am dorit lucruri frumoase, bune, constructive: mi-am dorit să iubesc şi să fiu iubită, iar în acest context, să scriu. N-am reuşit atunci, ci... 15 ani mai târziu, ca o confirmare a faptului, dacă vreţi, că... NICIODATĂ NU E PREA TÂRZIU. Ce-am făcut eu 15 ani? Păi, ce să fac? Era să crăp în 2005, când tocmai ziceam şi eu că mi-e bine, abia acum am realizat că dacă rămâneam cu L. şi L. avea încredere în mine, niciodată n-aş mai fi avut experienţa morţii din 2005 (dar aşa a fost să fie, Dumnezeu a vrut să trec şi prin asta, ca să văd ce este şi să înţeleg ce înseamnă lumea de dincolo, în mod evident), probabil că nici experienţa nefericită a lipsurilor nu aş mai fi avut-o, a lipsei locului de muncă după dorinţa mea. Am trăit într-un timp şi spaţiu desacralizate până prin 2012, aşa, când am început să mă ocup de Snagov, odată cu arestarea lui Apostol Muşat, după care am dat de cel ce nu există şi nu mi-a fost bine niciodată. Am trăit oarecum ca într-un vid. Sigur, am fost fericită pentru că l-am avut de partea mea pe Dumnezeu întotdeauna, dar singură, autoretrasă, automarginalizată, aveam tot timpul senzaţia că ceva monumental trebuie să se întâmple, un eveniment care va schimba destinul. Nu am bănuit niciodată că acolo, undeva, rămăseseră nişte dorinţe neterminate, nişte vise frânte, care m-aşteptau pentru a fi reluate, chiar dacă uneori mai apăreau din când în când nostalgii reprimate repede, nostalgii nu atât legate de persoana lui L., ci mai degrabă nostalgii faţă de locurile unde mi-am marcat în mod incontestabil şi eu destinul, fiindu-mi dor de locuri, nu de oameni, ca un sentiment ciudat de-a vrea să vii acasă, chiar dacă te-ai certat cu toţi vecinii şi nu mai ai niciun prieten, niciun cunoscut. Nu, eu nu m-am certat atunci cu nimeni, mi-e ciudă încă şi azi pe faptul că, deşi mă dădeam mare deşteaptă în intuiţie, în inocenţa mea de atunci nu am înţeles de fapt care este mersul lucrurilor din spaţiul de conflict de acolo şi oricum, chiar dacă aş fi înţeles, fără prezenţa lui L. şi fără încrederea sa, oricum nu mi-ar fi folosit la nimic. Şi adevărul mai e şi altul: eu oricum n-aveam ce să fac 15 ani acolo în condiţiile date, aici, chiar dacă n-am făcut nimic, mi-am croit totuşi un drum şi un destin. Că de aia am şi fugit înfiorată. "Şi acum eu ce să fac", mă gândeam odată cu respingerea sa. A, da, trăiesc, OK, mă mărit cu altul, îmi continui activitatea de jurnalistă, eventual mai scriu şi de rău de el şi stau liniştită ca orice om obişnuit. Nu, n-am acceptat sub nicio formă o asemenea perspectivă, de aceea am fugit, îngrozită exact de faptul că se va putea întâmpla asta şi a fost un curaj deosebit să înţeleg ce m-aşteaptă practic şi să nu vreau sub nicio formă asta, în condiţiile în care visele mele erau deja năruite, prin neîncrederea lui în mine, în condiţiile în care percepţia a năruit tot ceea ce era frumos la început. Deşi poate că ar mai fi trebuit să rămân şi să mă acomodez, iar el să se obişnuiască să-şi recapete încrederea în mine, încrederea oarbă şi deloc nejustificată intuitiv pe care a avut-o când m-a cunoscut. Mi-a lăsat cheile casei cu lucruri de valoare cu tot, a plecat, puteam să fac orice pe acolo, puteam să scriu orice şi să-i fac rău. Treptat, când m-am întors, încrederea asta care m-a fascinat şi care era adorabilă, pentru că era clar că nu aveam intenţii rele, se topise. N-am ştiut niciodată de ce. Dar am aflat: strâmbele, mizeriile altora debitate despre mine. Şi cum eu eram nevinovată oricum, aşa cum şi el, pe de altă parte, era nevinovat faţă de mine, având onoarea să-şi asume nişte obligaţii faţă de mine, care cu timpul, cred eu, le puteam valorifica, am considerat că ar fi totuşi mai bine să plec. Pentru ca nu cumva să mă aştepte o viaţă insipidă, dependentă, mai ales dependentă de altul, printr-o căsătorie nedorită cu altul, aşa cum eram curtată în disperare, pentru ca nu cumva să fac ce nu-mi place, ce n-am chef şi nu vreau!


Reîntorcându-mă la subiectul principal, e clar: acum L. vrea să-mi respecte dorinţa, a recăpătat aceeaşi încredere de la început în mine nedezamăgită, neştirbită, cu înlăturarea percepţiilor greşite despre mine, a constatat ce pot să fac şi ştie acum că eu pot să continui drumul acela dorit de mine, chiar dacă destinul m-a aglomerat şi cu alte lucruri pe cap, dar le voi face faţă cu certitudine. De aceea spun că voi face ceva monumental... Adică voi scrie nişte lucruri deosebite, nişte lucruri nemaipomenite, pentru că ştiu că este exact dorinţa mea frântă. Acum, în sfârşit, şi L. a înţeles asta şi... nu numai că mă lasă, că are încredere să mă ocup de asta, adică de cercetarea vieţii sale, ci mă mai şi ghidează, aşa cum probabil că ar fi făcut-o şi din această dimensiune dacă aş fi rămas cu el şi încă de acum 15 ani m-aş fi apucat de treabă. De fapt, e un lucru extraordinar!


Mirela Predan


Va urma

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.20.2018)
Vizualizări: 25 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018