Cum istoria ne dă certitudinea existenţei lui Dumnezeu

 


Citeam o carte, o carte de istorie, în care se vorbea despre formele de organizare ale geto-dacilor. Şi se făceau anumite constatări din puţinele surse de origine despre modalitatea în care aceştia trăiau, cultivau pământul şi îşi organizaseră formele de proprietate. Bun. Ce-am realizat citind istorie? Imensitatea omului în timp, dar nu numai în timp, ci şi în spaţiu. Geto-dacii au trăit aici. În Asia trăiau alte popoare. În Europa trăiau romanii şi aşa mai departe. Cine mai e acum dintre ei să ne relateze cum erau formele de organizare de atunci? Nimeni. CA ATARE, PRIMA REGULĂ GENERALĂ ESTE CĂ TOŢI OAMENII SE NASC ŞI TOŢI OAMENII MOR. Într-o imensitate, dacă nu chiar infinitate a fiinţei umane. Caracteristicile generale comune ale tuturor oamenilor sunt legate de câteva aspecte primordiale: supravieţuirea efemeră, dragostea şi religiozitatea. Nu există formă de viaţă care să nu aibă şi o formă de religie. Omul, ca fiinţă socială din cele mai vechi timpuri, cu familii întemeiate într-un mod sau altul, monogam, poligam, matriarhal etc a adus în discuţie dintotdeauna credinţe şi convingeri religioase. Credinţa în zei, în nemurirea sufletului, nemurirea ca o recompensă a faptelor brave, când oamenii devin asemeni zeilor, preţuirea vieţii efemere se făcea din cele mai vechi timpuri şi, cu variaţiile de rigoare, de la un popor la altul, tradiţiile religioase au existat din cele mai vechi timpuri. Sigur, nu neg, erau zei buni şi zei răi, zei doritori de jertfe, inclusiv umane, zei pe care i-am putea asimila acum satanismului, răului, crimei, iar pe zei demonilor de azi. Chiar dacă puterea acestor zei răi sau demoni de astăzi a fost descurajată, limitată, nedorită, respinsă, înfiorată de generaţiile moderne ale istoriei, se poate spune că a existat încă din cele mai vechi timpuri şi s-a manifestat aşa. Vedem pe de altă parte, peste tot în istorie o confruntare a binelui şi a răului, cu o stăpânire fie a binelui, fie a răului, care bine era reprezentat prin pace, cultivarea paşnică a pământului şi creşterea animalelor, păstrarea tradiţiilor religioase blânde, adorarea unor zei protectori paşnici, care pot fi asimilaţi sfinţilor  şi rău care s-a manifestat prin război, crime, sacrificii în numele unor zei care pot fi asimilaţi azi cu demonii.


În această imensitate, noi trăim aici şi acum, caracteristicile fundamentale ale tuturor religiilor, de la cele mai primitive popoare, până astăzi, în linii mari sunt cam aceleaşi, omul îşi întemeia întotdeauna principiile pe alegerea aceasta dintre bine şi rău. Poate că istoricii au pus în mod greşit laolaltă, în cercetarea istorică a religiilor, formele de cult înfiorătoare cu formele de religiozitate, la grămadă. Se desprind clar câteva elemente fundamentale: erau zei buni şi erau zei răi. Acum noi vedem sfinţii ca pe nişte persoane foarte bune, care au dus o viaţă exemplară şi care au ajutat, promovând binele în timpul vieţii lor. Zeii aveau şi ei unele deficienţe umane, mai ales dacă ne referim la panteonul greco-roman: erau geloşi, mânioşi, răzbunători etc. Formele de alegere între bine şi rău, dar şi lupta dintre bine şi rău, dintre moral şi imoral, dintre ideea de dreptate pămânească şi de dreptate divină, indiferent care era forma de divinitate au existat din cele mai vechi timpuri ale istoriei şi le regăsim şi acum. Societatea noastră nu este mai desacralizată, nici mai atee decât alte societăţi, pentru că mi-e greu să cred că toţi romanii credeau că există Zeus, haideţi să fim serioşi. Probabil că unii credeau, alţii mai puţin, dar îşi formaseră conduita prin prisma religioasă, în mod obligatoriu, ştiind ce riscă dacă nu respectă cel puţin normele juridice de convieţuire: tâlharii erau ridicaţi pe cruce, criminalii erau ucişi la rândul lor şi aşa mai departe. Chiar dacă uneori tâlhăria şi crima rămâneau nepedepsite, în funcţie de preluarea puterii, iar războiul de cucerire devenea un ideal care astăzi, în vremuri moderne, este dezavuat în lumea civilizată, dar încă protejat dacă ne gândim la popoarele africane ori orientale, în care loviturile de stat se îmbină cu necesitatea de democraţie şi de progres social, cu necesitatea de eliberare de sub dictatură, de emanciparea socială şi drepturile femeii şi aşa mai departe.

 

Bun, deci geto-dacii, că despre ei era vorba, au trăit cândva, aici, au lăsat urmaşi. Îmbinaţi cu romanii ulterior, mergând pe firul istoriei au ajuns să fie ceea ce noi suntem azi. Alături şi de turci cu care ne-am îmbinat şi de la care am preluat extrem de multe tradiţii, în mod incontestabil, alături şi de maghiari în Transilvania, dar aceste aspecte sunt mai puţin importante. NIMENI NU A RĂMAS SĂ STRĂBATĂ EPOCILE ŞI SĂ VINĂ DIN TIMPURI SUB FORMA ACEASTA VIE DE EXISTENŢĂ, ÎN DIMENSIUNEA ÎN CARE NE AFLĂM NOI AZI. Probabil că undeva prin univers, faptele lor de atunci, ale fiecărui individ în parte, după regula universului, se păstrează şi se regăsesc şi azi. Pentru că dacă faptele noastre se păstrează, normal că se păstrează şi ale lor, pentru că nimeni nu face excepţie de la această regulă universală. Noi acum şi aici suntem creştini, adică promovăm un Dumnezeu al iubirii, al iertării, al binelui, un Dumnezeu bun şi blând, care se opune diavolului, adică manifestării religioase rele. Avem de ales între bine şi rău. Ne naştem acum şi aici, trăim, plecăm din ţară, murim aici sau în alte coordonate spaţiale, nici nu mai contează, nimeni nu-şi poate depăşi limita de o generaţie, în cadrul căreia, cu variaţiile de rigoare trăieşte traiul din această dimensiune întrupat, moare, lasă sau nu urmaşi, iar urmaşii care rămân constituie o altă generaţie axată pe aceleaşi mari coordonate ca din cele mai vechi timpuri: supravieţuirea efemeră (se hrănesc, îşi protejează viaţa, incluzându-se aici şi protejarea sănătăţii, proprietatea, au dreptul la asta, ca elemente primordiale), dragostea (se cunosc, se iubesc, se căsătoresc sau nu se căsătoresc, preferând forma de convieţuire fără căsătorie) şi religiozitatea. Contrar afirmaţiilor multora că secolele acestea ar fi decăzute, religiozitatea şi libertatea religiozităţii şi promovarea binelui prin răspândirea creştinismului în lume sunt mai pregnante decât oricând. Noi avem o religie bună, avem posibilitatea de a alege, mai ales de a alege în cunoştiinţă de cauză, mai ales uitându-ne la o slujbă pe internet sau la televizor, mai ales având acces predominant la informare. Şi, de asemenea, ne naştem, iubim, murim, ca o regulă individuală, cu elementul iubirii care poate să fie şi înlocuit de alegerea comuniunii cu Dumnezeu prin călugărie sau preoţie, IAR ASTA SE ÎNTÂMPLĂ MEREU, CA O PERPETUARE. ADICĂ MEREU UNII SE NASC, ALŢII IUBESC, ALŢII MOR. Şi în această regulă generală de care nimeni nu scapă şi nimeni nu se poate sustrage ei, cu destinul său, un destin mai fericit sau mai nefericit, omul are posibilitatea de a alege între bine şi rău. Aşa cum inclusiv acum mii de ani avea aceeaşi posibilitate de a alege între bine şi rău.


Perenitatea şi universalitatea alegerii între bine şi rău, imposibilitatea existenţei însuşi universului fără existenţa unei forţe de echilibru, care să se cheme Dumnezeu mă fac să mă mulţumesc exact cu existenţa mea efemeră în starea aceasta, să înţeleg că starea mea naturală nu este aceasta, încarnată, cu dureri, cu suferinţe, cu probleme, cu necesităţi, ci cea pe care mi-o aleg eu dincolo de moarte, promovând aici binele şi alegând aici şi acum binele, lumina, dreptatea, viaţa creştină etc. NU mai am nevoie de nicio confirmare ca să înţeleg că aceasta este regula jocului existenţial. Regula aceasta este chiar perenă, nimeni nu a trăit într-o altă modalitate dintre oameni, condiţia umană este aceasta, ne-o depăşim după moarte şi este clar că trebuie să ne pregătim pentru această depăşire pe tot parcursul vieţii, care viaţă nu capătă astfel decât forma unei pregătiri către lumea de dincolo, a unei iniţieri pe care nu o putem ignora, iar dacă totuşi o facem, ne va fi dincolo extrem, extrem de greu.


Şi de aici trebuie să reţinem un aspect: în lumea pământească rămâne după noi, gloria, ca de exemplu, sunt capi ai geto-dacilor pe care ni-i mai amintim şi astăzi: Burebista, Scorilo etc, deci ei sunt încă vii prin glorie în existenţa aceasta materială, umană şi păzirea sufletului de căile rele pe care nu trebuie să le alegem pentru a nu merge împovăraţi dincolo şi pentru a nu ne chinui. Acestea sunt regulile de bază ale existenţei noastre, aceste reguli sunt cele pe care trebuie să le învăţăm bine pentru a ne fi nouă mai uşor pentru că dacă nu putem atrage gloria promovând binele, gloria umană în rău ca personaje negative şi chinul veşnic sunt suficiente ca să ne îngrozească practic şi pentru a alege încă de acum, fiind clar că încă se poate, ce vrem: bine sau rău. Nu moartea este înfiorătoare, pentru că nimeni nu e veşnic în existenţa sa materială, nici măcar Dumnezeu nu a fost veşnic în existenţa sa materială (Isus Cristos s-a născut, a trăit, a arătat, a pus bazele religiei creştine şi a murit la 33 de ani pe Cruce, a înviat sub o formă glorificată, pe care noi astăzi am putea-o asimila apariţiilor paranormale, apoi s-a înălţat la Ceruri după 40 de zile şi l-a trimis apoi pe Duhul Sfânt care să stea cu noi. Practic nimeni nu este veşnic în întruparea aceasta, ca formă această de existenţă), însă pretutindeni, milioane, miliarde, sute de miliarde de oameni vorbesc din toate timpurile istoriei despre existenţa vieţii de dincolo, pe care fiecare, desigur, o vede într-o modalitate sau alta, până la Isus Cristos neexistând repere de adevăr, el a venit să ne înveţe Adevărul şi să ne traseze liniile principale prin care să înţelegem cam ce se întâmplă dincolo cu noi şi să nu ne mai speriem. Dacă nu moartea sau viaţa în sine reprezintă practic miza existenţială umană, atunci este clar că miza este alta: binele, desigur şi apropierea de Dumnezeu, de dragostea şi măreţia sa prin promovarea binelui. Cam filosofic spus, dar totodată şi extrem de real ceea ce spun.


De aceea parcă pierderile recente de fiinţe dragi nu mă neliniştesc. Ei există, ei au ales binele, miza a fost împlinită, ca să spun aşa. L-am simţit pe L., de exemplu, într-un paradis al fericirii desăvârşite ca o consecinţă a căii binelui aleasă în viaţă, ceea ce m-a bucurat şi pe mine enorm, pentru că, indiferent ce-am spune, pentru mine, în absenţa sa, e clar că nu mai poate exista paradisul, ceea ce ar fi groaznic, m-ar supune la un incontestabil chin. Dacă prezenţa sa a existat încă din timpul vieţii mele paradisul, absenţa sa ar fi însemnat infernul, iar dacă aleg binele, înseamnă că aleg, dincolo, în cealaltă existenţă, atunci când îmi va veni rândul, şi pe L. Din simplu motiv că paradisul fără L. nu ar mai putea fi paradis. Iar ceea ce am putut deja cunoaşte este suficient pentru a avea o stare bună: L. nu doar că există dincolo, aşa cum ar fi groaznic pentru fiecare să nu mai existăm dincolo de moarte, dar de acolo este creativ, vine, trăieşte prin mine în existenţa materială, îmi oferă dragoste, îmi dă idei. Contemporan în generaţie cu mine, alături de triliarde şi triliarde probabil de alte individualităţi, fiecare urmând aceleaşi reguli generale ale existenţei materiale, faţă de care nu s-a putut sustrage nimeni şi alegând binele în mod conştient.


Şi-o ultimă concluzie: NU putem, este imposibil să nu credem în Dumnezeu, chiar dacă nu vrem, chiar dacă ne auto-chinuim practic negându-i existenţa. AR FI GROAZNIC PENTRU ORICARE DINTRE FIINŢELE UMANE SAU ANIMALE DACĂ NU AR EXISTA DUMNEZEU. GROAZNIC, ORIBIL, TERIBIL. Dar existenţa lui nu doar că se face simţită adesea în lumea materială şi miracole există, dar înseşi lucrurile care ne înconjoară, toate, este clar că nu ar fi putut exista fără să existe un creator primordial care să dea materia primară din care, mai departe, omul, eventual, să creeze, la rândul său, obiecte, aşa cum însuşi Dumnezeu creator a creat lumea, iar omul, ca parte din Dumnezeu, nu poate fi decât la rândul său creator. Prin necredinţă, ne alegem exact moartea veşnică, adică exact forma aceea urâtă de infern. Momentul morţii este unul groaznic, am constatat asta pe propria-mi piele, nu-mi mai trebuie alte confirmări: moartea în sine este urâtă rău de tot. Dar dacă în loc de trecerea momentului, dincolo, în loc să ne liniştim şi să mergem spre lumină şi iubire, am retrăi veşnic doar momentul morţii, am rememora veşnic acei monştri întunecoşi şi ne-am speria veşnic de ei, n-ar fi infernul? Dacă am simţi veşnic durerile din momentul morţii, n-ar fi infernul? Ba da, ei, bine, exact de asta trebuie să ne păzim, cât mai putem. DECI DUMNEZEU NU DOAR CĂ EXISTĂ, DAR EXISTENŢA LUI REPREZINTĂ O CERTITUDINE, O CERTITUDINE DEMONSTRATĂ DE ABSOLUT TOT CEEA CE NE ÎNCONJOARĂ, DE ABSOLUT TOT CEEA CE NI SE ÎNTÂMPLĂ PE PARCURSUL UNEI VIEŢI. Inclusiv istoria este o confirmare a existenţei lui Dumnezeu. Oricât s-au străduit minţi luminate de istorici nu au reuşit să descopere şi alte forme ale trăirii existenţiale umane din cele mai îndelungate timpuri până în prezent! Acum 10.000 de ani omul avea aceleaşi necesităţi ca astăzi, avea acelaşi parcurs de viaţă ca astăzi, avea aceleaşi preocupări primordiale ca astăzi (hrana, acoperişul, dragostea, perpetuarea), avea aceeaşi sacralitate, chiar dacă prin alte tradiţii formele de sacralitate erau absolut la fel. Sigur, acum 2000 de ani aproximativ a venit însuşi Dumnezeu ca să ne arate şi să ne traseze în clar Adevărul existenţei noastre, prin întruparea lui Isus Cristos, dar dacă acum 10.000 de ani, omul trăia la fel, având, în linii mari aceleaşi preocupări şi aceleaşi certitudini: naşterea, dragostea sau ura şi moartea, este cu atât mai clar că dacă n-ar fi existat Dumnezeu, toate aceste parcursuri umane ar fi fost haotice, caracteristicile speciei umane, dar nu numai ar fi fost aleatorii, nu menţinându-se aceleaşi, gândirea ca miracol ar fi fost îndoită şi echilibrul istoric al ciclurilor naşterii - morţii şi perpetuării prin iubire n-ar mai fi putut exista, la un moment dat sau altul în timp, prin vreo mutaţie, ceva, tot ne-am fi abătut sub o formă sau alta, de la acest traseu. Şi câte descoperiri a făcut ştiinţa, tot nu a putut şi nu va putea rezolva NICIODATĂ problema morţii ca trecere a sufletului din lume materială, dar nici pe cea a naşterii, pentru că medicina poate ajuta naşterea, poate crea in vitro embrioni care să se nască, dar luate tot... de la un bărbat şi o femeie reali fără de care viaţa nu ar fi posibilă, ştiinţa nu poate crea suflet, oricâţi roboţi ar fabrica şi oricâte maşini, deosebit de inteligente. Şi uite aşa absolut toate drumurile existenţei noastre duc spre Dumnezeu...


Mirela Predan


Va urma


Notă: Acest text este un text inspirat din lumea de dincolo de L.

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.26.2018)
Vizualizări: 13 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018