De când ne naştem, toată viaţa, nu facem altceva decât să ne pregătim pentru moarte...

În această lume lipsesc foarte mult credinţa şi iubirea. Ateismul este mult mai larg răspândit decât mă aşteptam, chiar nedeclarat, pentru că toţi spun că sunt creştini, dar de fapt sunt nişte atei incontestabili. Existenţa lui Dumnezeu nu poate fi asociată decât cu credinţa în viaţa de dincolo de moarte! Nu există credinţă în Dumnezeu cu fapte rele şi fără teamă că dincolo vei da pentru ele socoteală. Fariseismul, făţărnicia cu care unii merg la biserică, pe de-o parte, iar pe de alta, nesimţirea cu care unii spun că pot face orice, acum, cât mai trăiesc, pentru că dincolo nu se ştie... oricum ce urmează. Din păcate, am înţeles că viaţa aceasta pe care o ducem noi acum şi aici nu este nimic altceva decât o pregătire spre moarte. Depinde ce lăsăm în urmă, depinde şi ce luăm cu noi, adică ce faimă lăsăm în urmă, ce glorie pământească din inteligenţa noastră meritată şi ce luăm cu noi, adică ce bagaj al faptelor bune şi al iubirii purtate. Pentru că nu luăm cu noi dincolo decât patru lucruri: credinţa, iubirea, povara sau bucuria faptelor noastre ca amintiri imuabile, precum şi personalitatea noastră individuală, ca o taină a individualităţii în universalitatea infinitului lui Dumnezeu, ca parte din Dumnezeu care trăieşte veşnic. Este tot ceea ce luăm cu noi din acest infern al timpului cu zile bune şi cu necazuri destule, ca un chin izvorât din păcatul primordial al neascultării de Dumnezeu. Faima este ceea ce rămâne aici, pe Pământ, inteligenţa noastră de a face asemeni Marelui Creator şi de a crea la rândul nostru ceva, de a construi, de a ne mulţumi cu ceea ce este dat nouă să facem, ca într-o misiune sacră.


Trăieşti o viaţă pentru a constata că nu acesta este sensul existenţei tale şi atunci fie o iei de la capăt, fie constaţi că nu mai ai timp, că uşile timpului s-au închis şi vremea a trecut şi n-ai realizat nimic şi nici nu mai poţi face faptele bune pe care trebuia să le fi făcut într-o viaţă. Acesta a fost sentimentul meu, în mod incontestabil de după moartea lui L. Trebuia să fac ceva şi n-am făcut, acum nu mai e timp în viaţă, regretele mă inundă, iar viaţa mea a căpătat o totală lipsă de sens, nu m-am ţinut de cuvânt faţă de propria-mi alegere făcută, pentru că pe undeva a fost şi prea înaltă ca să cred că o pot duce, am revenit la nimic şi uite că nimicul acesta s-a dovedit a fi pentru mine mai greu ca povară. Reconsiderarea laşităţii mele după 15 ani, reconsiderarea raporturilor dintre persoana mea şi proporiul meu liber arbitru m-au făcut să reflectez mai mult decât oricând la ce se întâmplă în această viaţă, ca drum incontestabil către moarte. Pentru că deşi nimeni nu vrea să moară, absolut toţi murim şi în infinitatea timpului, viaţa noastră este mult prea scurtă în timp, ca să nu regretăm fiecare secundă în care puteam face ceva, dar... n-am putut sau nu am vrut să facem.


Mă intrigă ideea că unii oameni cred că dincolo de moarte nu mai e nimic, mă intrigă ideea că unii oameni raportează totul la existenţa materială, mă enervează ideea că unii oameni sunt profitori, fac lucruri rele, nu se pun în locul celuilalt, nu fac exact aşa cum spune în Biblie, exact cum ar dori să li se facă lor şi altora. Dar... din cauza ateismului acesta manifest sub tot felul de forme, nimeni nu reflectă ce-a făcut în viaţă, aşa cum am reflectat eu acum, după 15 ani ca să constat că lucrurile nu se mai pot întoarce cu nimic şi tot ceea ce trebuie să fac acum este să promovez binele şi dreptatea în viaţă, pentru a scăpa de povara indolenţei ce încă mă apasă. Cineva avea nevoie de mine, chiar dacă nu ştia prea bine ce se întâmplă nici el, eu am plecat, umilă, egoistă, ca să-mi fie mie bine şi considerând că n-ar fi nicio problemă dacă părăsesc un om. Dar viaţa mea a devenit fără sens, iar el a devenit un sfânt. Şi nimic nu mai poate întoarce asta. Prin sfaturi creştine şi Biblie încerc să mă regăsesc, încerc să înţeleg şi de ce m-a pasionat religia, şi care a fost sensul, să mă mulţumesc cu o misiune grea pentru mine: misiunea nonsensului în care am trăit, regretând, căindu-mă şi tânjind după paradis. V-aţi pus vreodată întrebarea pentru voi care a fost sensul vieţii şi dacă se mai poate repara ceva? Eu, una, ştiu ce-am de făcut, pentru că sensul vieţii mele nu este să stau de cel ce nu există şi de aberaţiile din mintea lui, sensul meu este unul mult mai pozitiv şi constructiv, cu care să mă mândresc, nu care să mă înfurie prin prostie. DECI SENSUL MEU ÎN VIAŢĂ NU E CEL CE NU EXISTĂ, ÎL VOI ÎNVINGE APOI VOI TERMINA, pentru că prea am confundat sensul, unicul sens al coexistenţei mele alături de L. cu de fapt nonsensul coexistenţei mele alături de alţii. Este adevărat că eu am cam văzut în toţi bărbaţii un soi de L. şi dacă nu s-au purtat ca L. dezamăgirile mele au fost foarte mari şi am preferat însingurarea. Eu ştiu că un al doilea L. nu va mai fi niciodată, de aceea mă pregătesc poate încă de pe acum pentru o nuntă divină în care în paradisul singurului om cu care m-am potrivit în viaţă, trebuie să fac fapte bune, pentru a accede alături de el, pentru că totul este doar iluzie raportat la materialitate şi ce n-am făcut aici, evident că dincolo se poate, pentru că şi iubirea o luăm cu noi, pentru că altfel n-ar mai avea niciun sens sentimentele noastre, pe care orice om, ba chiar şi animal le are.


Deci NU trebuie să mai gândim niciodată că acum e cazul să trăim, că putem fura, putem batjocori, pentru că n-o să ni se îmtâmple nimic dacă facem asta. Totul se păstrează dincolo, totul va fi retrăit şi vom fi judecaţi nu doar prin prisma binelui şi a răului pe care l-am făcut noi, ci şi prin prisma binelui şi răului pe care ni l-au făcut nouă alţii. Şi atunci, ca la Tribunalul uman, dacă alţii ne-au făcut nouă rău, ni se scade nouă din pedeapsă şi la ei se aduagă... Câţi dintre voi aveţi în case sau la voi, în geantă, măcar o icoană? Câţi dintre voi v-aţi simţi străini într-o casă fără icoane? Câţi dintre voi aţi renunţat să mai faceţi un lucru rău doar gândindu-vă că vă vede Dumnezeu şi veţi da socoteală? Câţi dintre voi v-aţi uitat în urmă înfricoşaţi, gândindu-vă că dacă mâine ar fi judecata de apoi, nu ştiţi ce-aţi face? Câţi dintre voi aveţi conştiinţă şi acţionaţi în raport cu ea? Câţi dintre voi consideraţi că trebuie să îl iubiţi pe Dumnezeu iar dragostea asta să se reflecte în faptele voastre? Personal, eu am avut o poveste mai nefericită a sensului existenţei mele pe această planetă, dar voi poate aveţi o poveste fericită şi atunci... aţi uitat de Dumnezeu şi să preţuiţi tot ce aveţi ca dar de bucurie în fiecare clipă a existenţei voastre, nu aţi realizat că fără Dumnezeu nu sunteţi absolut nimic şi fără Dumnezeu nici să mişcaţi un singur deget nu se poate. Dar... mie să nu-mi mai spuneţi în nicio modalitate că nu ar exista Dumnezeu, pentru că mă enervez rău. Nici că nu ar exista viaţă dincolo de moarte...


Am înţeles că drumul vieţii noastre e un drum care merge EXACT SPRE POARTA DE DINCOLO, din efemeritate în veşnicie, sub o formă infinită, ca un mister, pentru că dacă timpul nu există, nici în veşnicie n-ai cum să te plictiseşti şi că acolo există echitate. Practic viaţa omului nu înseamnă nimic altceva decât o pregătire pentru moarte. Şi clipele fericite, şi tinereţea, şi distracţia, şi bucuria, toate sunt doar pregătiri către moarte. Nu, asta nu înseamnă că trebuie să stăm posomorâţi şi să plecăm toată ziua capul doar în rugăciuni, dar când o femeie pretins credincioasă îţi zice: "Şi dacă totuşi dincolo nu este nimic, ştiinţa n-a demonstrat că ar fi..." sau un bărbat îţi spune: "Eu nu cred că dincolo mai e nimic, prefer să fac acum ceea ce am de făcut", realizezi imediat ce înseamnă ateismul din jurul tău şi realizezi imediat că... va fi mult mai greu cu o astfel de mentalitate dincolo de moarte. Ca atare, DUMNEZEU NU VREA TRISTEŢE ÎN DRUMUL NOSTRU INEVITABIL CĂTRE MOARTE, CHIAR DACĂ DESPĂRŢIREA, CA ORICE DESPĂRŢIRE DE CINEVA DRAG, ESTE TRISTĂ. DUMNEZEU NE VREA PREGĂTIŢI ÎN VESELIE PENTRU A MERGE LÂNGĂ EL. Pentru că Dumnezeu înseamnă viaţă în existenţă veşnică, NU moarte! Pare sumbru ceea ce spun acum, dar oricât de tineri am fi, ar trebui să ne pregătim exact pentru... moarte, iar pregătirea asta nu trebuie să fie cu... tristeţe, cu batiste, cu prosoape, cu eşarfe şi sicriu, înmormântarea nu este decât, la rândul său, un simplu moment efemer, poate cel mai urât dintre toate. Dar trebuie să ne pregătim pentru viaţa de dincolo de această trecere urâtă numită moarte. Cum? Făcând fapte bune, pe de-o parte, înlăturându-le pe cele rele, crezând cu adevărat în Dumnezeu şi căutând şi găsind pentru existenţa noastră un sens, pentru ca acolo să ştim exact care a fost sensul nostru şi pentru ca acolo, atunci când vom ajunge toţi, să ne fie mai uşor despovăraţi, că nu mergem în necunoscut, ci că Dumnezeu ne cunoaşte, iar noi îl cunoaştem...


Ce să facem fără Dumnezeu? Ce sens ar avea efemeritatea vieţii nostre fără Dumnezeu? Cât de ilogici pot fi ateii declaraţi sau nu ca atare? Şi cât de frumos este să cercetezi Scriptura şi cât de frumos este să cunoşti ce înseamnă Dumnezeu! Să descoperi sensul vieţii tale.


L. a fost un om ca oricare altul, mai luminat la minte şi poate de aceea mai batjocorit. O fire veselă, cu zâmbetul pe buze, radiind bucurie, preocupare şi viaţă. L. mânca, bea, iubea, se distra, dar nu făcea fapte rele. El a înţeles adevăratul sens al existenţei noastre şi... l-a căutat pe Dumnezeu fiind vrednic să i se înfăţişeze, iar L. e viu şi e prezent, noi nu înţelegem cum de a ajuns mai bine decât noi. Iar L. e acum un sfânt. Să-l contrazică doar cine se crede veşnic pe Pământ şi crede că va scăpa de moarte...

 

 

Mirela Predan


Va urma

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (06.08.2018)
Vizualizări: 20 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018