De ce-am plecat fără să-mi iau la revedere... (Capitolul I)

Îmi amintesc perfect acea stare de letargie în care căzusem şi acum 15 ani. Şi eu despre ce să scriu, şi eu ce să fac? Dintr-o dată, mi se părea extrem de complicat să scriu, pentru că nu aveam niciun pic de imaginaţie. Şi ce să mă pasioneze? Atunci doar tu mă pasionai şi vream să desfăşor activităţi mecanice, pentru că de scris nu puteam. Cum să scriu eu despre tine? Poate negativ, că aşa impuneau cerinţele redacţionale, poate arătând acel strop de culoare din expresii colorate, poate despre altceva. Şi ce să fac cu acel altceva? Şi ce să fac la conferinţele de presă? Deodată lumea devenise stupidă şi universul meu nu mai era acelaşi. Stăteam cu fişierul deschis zile întregi, scriam o aiureală, o ştergeam. Nu, nu era de mine scrisul. Dacă scriam, scriam ce voiam eu, aveam libertatea. Şi atunci am decis că nu-i de mine scrisul, am mers să aranjez hârtii. Era mai bine, era mai calm. Să stau să tai şi să cos hârtii într-o tipografie. Măcar era mecanic ceea ce făceam şi nu mă mai gândeam.


Sigur, acum ştiu şi ce-am de scris, ştiu şi ce-am de făcut, inclusiv despre tine. În libertatea deplină a unei edituri online patronată doar de mine şi de gândurile mele, de inspiraţia mea. Ştii, e pentru prima dată în viaţă când regret că n-am rămas să lucrez cu tine. Oricum erai şeful ideal, asta mi-era mie clar. Dar eram aşa de stingheră în editura aceea, pentru că fetele mă întrebau şi nu înţelegeau, cine sunt, ce vreau. Stăteam şi nu vorbeam nimic. Nu aveam poftă de vorbă. Nu-mi ardea de bârfele mici, eram pe gânduri şi greşeam. Şi atunci mi-era ruşine: nici să pun în ordine o carte pe pagini nu-s în stare? Mă depersonalizasem, pentru că... de fapt... problema mea era una mare: am simţit răceala şi mirarea ta! Nu, nu voiam să-mi dai de complezenţă un loc de muncă, aşa, ca pe o obligaţie. Aveam nevoie de o discuţie cu tine, care să-mi confirme sensul, locul. Nu, nu eram de capul meu, eram dependentă de tine, ce nu înţelegeai? Şi te-am aşteptat zile în şir şi n-am reuşit să intru să vorbesc cu tine. Ştiai că sunt acolo, dar mă tratai ca şi cum n-aş fi, ca pe-o povară, până când... am fugit fără să-mi iau la revedere. Normal că mi-era ruşine că angajaţii tăi mă tratau ca pe o privilegiată în virtutea faptului că sunt... iubita ta! Asta n-ai înţeles tu: mie mi-era ruşine. De aceea păream ciudată, de aceea nu vorbeam, de aceea nu ştiam ce să fac.  De aceea am încercat să merg independent şi să-mi găsesc independent de lucru. Era normal. Găsisem. Poate... că ar mai fi trebuit să aştept. Să vină primăvara. Poate că ar fi trebuit să te deranjez: o dată şi bine, ca să mă lămuresc exact ce gânduri ai. Dar am ştiut că tu ai vrea să plec de acolo. Şi ţie ţi-era jenă să mi-o spui. Aşa s-a terminat.


Şi eu am greşit că n-am avut încredere în tine, dar... oamenii aceia care mi-au spus să aduc cartea de muncă, să mă angajez acolo ar fi urmat să fie şefii mei şi subalternii tăi. Tu nu mi-ai spus să stau acolo, asta era problema mea. Şi nu prea vream să stau acolo pentru că mi-era ruşine. Ce nu înţelegeai? Normal că eram ciudată. Dar mi-era ruşine. Un sentiment pe care tu, în dezinvoltura ta, nu-l prea aveai. Oricum nu legat de dragoste, oricum nu legat de mine. Eu vream să mă lupt cu munţii şi să am siguranţa confirmării. Atâta tot de fapt...


Da, ştiu, a fost o neîneţelegere. Tu ai crezut că vreau bani, tu ai crezut că eu cred că am găsit fericirea materială şi de aia m-ai tratat cu dispreţ. Era normal dacă asta credeam. De aceea am spus şi îmi asum că percepţia a fost infernul.


Şi tu mi-ai prezentat în culori foarte roz prietenii tăi şi eu am crezut că-s roz, dar prietenii tăi erau răi, prietenii tăi mă dispreţuiau sincer (şi eu pe ei!), prietenii tăi erau ai dracu, ei erau ahtiaţii după avantaje, după bani. Şi eu cu cine să discut că nu oricine ţopăie în faţa ta ţi-e prieten? Şi eu cu cine să discut că cercurile tale de idioţi nu-s roz deloc? Da, ştiu, tu erai zeul, cu un suflet mare şi cu o deschidere curată către umanitate, ei erau laşii, cu spirit de slugi, ei nu erau altceva. De aceea m-am supărat şi-am plecat fără să-mi iau la revedere de la tine. Pentru că nu mai vream să-i văd în faţa ochilor pe ei, aşa mici şi laşi. Inconştient că asta faci, tu mi-ai făcut mult rău cu ei, pentru că n-am avut orientarea, tu nu m-ai avertizat.


Of, şi dacă era internetul ca acum, nu era nicio mare minune. Îmi făceam un site, scriam liber ce-aveam chef, n-aveau decât să se uite la mine ca la o ciudată, să mă citească exact ca pe-o ciudată, acolo scriam ce aveam eu chef de la conferinţele de presă, comentam ce politică vream şi lucram să aranjez hârtii, care era problema. Cu timpul, te şi lămureai că n-am venit la tine pentru... bani, ci pentru... dragostea pe care ţi-o purtam.


Acum eşti lămurit, dar acum e prea târziu pentru a se mai putea întoarce în vreun fel destine. Mi-a fost bine şi aşa, în libertate absolută, dragostea a rămas. Şi acum vreau SĂ SCRIU DESPRE TINE. Ca într-un dialog pe care l-aş purta acum, tu cunoscând ce ştiu, ce simt şi ce-am simţit cândva...

Da, ştiu că ştii şi crezi argumentaţiile mele. Abia acum şi te revoltă faptul că am fost tratată aşa... că n-ai ştiut ce vreau şi că n-ai pus lucrurile la punct, aşa cum numai tu puteai s-o faci. Degeaba. Nu contează. Pentru că tot ceea ce rămâne e iubirea, în infinit, iar acum ştii bine că-i aşa... Am foarte multe să-ţi mai spun, rămâi în preajma mea!


Mirela Predan


Va urma

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (04.28.2018)
Vizualizări: 34 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018