De ce-am plecat fără să-mi iau la revedere... continuare (Capitolul I)

Uneori aşa de mult am avut impresia că timpul s-a comprimat încât nu doar că mi-am amintit cu ce eram îmbrăcată, dar parcă stau să caut şi acum fusta neagră, parfumul, rujul, să le iau de undeva din valiză, să mă aranjez, să fiu frumoasă pentru tine iar! Parcă îmi vine să întreb unde este plasa de ziare, unde-s cărţile, unde-i inelul de pe degetul meu, de ce nu-l mai am! Este un caz clasic de ieşire din timpul istoric pentru a intra în timpul veşnic, din spaţiul unde sacrul şi profanul se întâlnesc pentru a se naşte divinitatea din noi, alimentată cu trăiri care pot deveni transcendente.


Nu, poate că nu e nimic fantastic şi nici nu încerc să exagerez atunci când mă trezesc în nările mele cu parfumul tău în noapte, cu lumini în ochi sau... cu banale mini-pene de curent electric sau pur şi simplu cu chiuveta ce se aude curgând din senin, porneşte şi se închide singură până când ajung eu la ea să văd dacă nu cumva iar a sărit pe acolo pisica... Şi revelaţii despre lucruri oarecum nebănuite, demult uitate, cu conotaţii care abia acum capătă un sens pe post de lămurire. O serie de motivaţii pe care demult nu le-am mai disecat, ale mele, ale tale, combinate şi-o sete de libertate cumplită, într-un absolut desăvârşit.


Sunt multe de spus şi parcă nu ştiu de unde aş putea începe. Poate şi voi l-aţi cunoscut, dar nu ştiţi că vorbim despre aceeaşi persoană. Cu toate astea, el n-a fost niciodată mai real decât în aceste descrieri, din aceste amintiri. Cine s-a străduit să-l cunoască cu adevărat? Nimeni. Nici măcar eu, recunosc stingher, pentru că sunt ani în care am încercat să-l uit şi-am reuşit, şi-am reuşit să uit despre el lucruri banale, precum ziua lui de naştere, prenumele mamei lui sau ce culoare de ochi a avut. Ei, bineînţeles că toate acestea mi-au răbufnit în memorie cu puterea fantasticului, supranaturalului, ba chiar cu lux de amănunte, de parcă aş sta şi acum să-l ascult ce spune, de parcă aş sta şi acum să caut... să iau de undeva fusta cu care eram atunci îmbrăcată, ziarele să le scot din sacoşă, aud muzica petrecerii de atunci cântând, simt apa roind în părul meu de când ne jucam sub duş şi făceam inundaţie în baie, sunt lucruri atât de intime sau generale, dar doar de mine reţinute încât am impresia că aici este numai lumea mea şi a ta, în acest punct de timp şi spaţiu care are legătură doar cu mine, cu trăirile mele, cu liniştea mea, cu siguranţa mea.


De ce-am plecat fără să-mi iau la revedere. În primul rând, să ştii că mama m-a luat. Eu atunci încă eram îndoită, habar n-aveam ce să fac, cum să fac, e drept că doream să rămân şi, totodată, am acceptat şi varianta plecării pentru că... eu toată viaţa am fost o rebelă, ca tine, o liberă ce zbiera dorinţa de libertate şi am găsit o lume care contrasta puternic cu tine şi cu felul tău de-a fi, o lume la care nu mă aşteptam. Când unii se întrebau miraţi de ce nu-s... măritată, dar, la naiba, aveam doar 23 de ani, de ce trebuia să fiu... fată bătrână la doar 23 de ani?, când alţii se întrebau a cui sunt, vorba populară, m-am enervat, pentru că în prejudecata aia în care rolul femeii era varză, desprins din alte secole, eu ce-aş fi putut să fac? Nu, ştiu, ştiu, ştiu, tu erai altceva, altcineva, tu erai la un nivel care şoca şi Bucureştiul, de fapt era nivelul de occidentalitate, de modernitate a unei minţi luminate, inteligente, fără prejudecată... Dar fără tine, eu, în definitiv, în mediocritatea aia rurală, ce să fac? Şi contrastul mi s-a părut atât de puternic încât am zbierat după libertate, după lipsa de prejudecată în care am trăit şi pe care am adorat-o inclusiv la tine. O lume în care vecinii îşi văd de propriile lor apartamente, o lume în care pe nimeni nu interesează de ce nu te-ai măritat la... 23 de ani. Pentru că în lumea asta era normal să nu fii la 23 de ani măritată, nu să te măriţi de la 16 ani... Iar tu sfidai chiar şi normalitatea aceea un pic mai elevată, pentru că noi în Bucureşti ne-am cunoscut, asta e clar, aveai aşa, o mentalitate mult mai europeană şi în discrepanţa aceea în care eram veşnic judecată şi disecată, întrebată o serie de inepţii cărora nu eram obişnuită să le fac faţă, fără tine şi fără mentalitatea ta oricum familiară mie, eu n-aş fi fost fericită şi nu m-aş fi putut acomoda niciodată. Iartă-mă, dar tu ai fost un geniu luminat printre ţărani, care te-au tratat în zeflemea şi au râs şi de tine, care te-au batjocorit şi te-au adus pe culmile disperării şi pe tine, care te-au condus la cimitir într-un final... Fiind altfel decât ei, aşa cum erai şi tu, probabil că asta a fost măsura mea de precauţie să-mi salvez viaţa, cine ştie? Habar n-am! Eu de ce spun că niciodată nu se ştie destinul, dar un lucru este clar: fără tine, eu acolo n-aveam doza mea de libertate, de intimitate. Da, vream să fiu cu tine, însă... fără tine, era clar că acolo n-aveam ce căuta! De aceea nu te supăra pe mine, pentru că tu m-ai lăsat de izbelişte, într-o lume descrisă în roz, în care eu ar fi trebuit să mă simt bine şi de fapt numai nostalgii ale libertăţii şi dor de libertate, de civilizaţie, de rol al femeii în societate normal, natural, aveam... Şi era normal. Era normal să n-accept că femeia n-are niciun rol în societate decât acela de a se mărita... Nu, nu generalizez, au fost şi oameni adorabili. De la secretarul de redacţie, până la femeile bătrâne care se plimbau cu tălpile descoperite prin pământul rece să-mi aducă ceva de mâncare, unii au fost oameni minunaţi. Alţii au fost hoţi, aveau chef să profite, alţii erau veşnic cerşetori, o femeie singură, cu casă, eram prada cea mai bună pentru ei... uau! Deci a fost un cumul de factori pe care tu probabil că nu l-ai ştiut niciodată. Tu erai zilnic minţit cât de roz şi de senin e totul, cât de minunat e peste tot şi tot aşa... Greşeala mea capitală a fost că n-am ştiut să fac de la bun început distincţie între tine, adică individualitatea ta, fiinţa minunată care era persoana ta şi lumea ta, adică cercul tău de cunoscuţi şi prieteni care erau o adunătură de idioţi, iartă-mă! Eram scutită de neplăceri măcar dacă mă avertizai, nu-mi vorbeai despre ei... minunat!


Mirela Predan

Va urma

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (04.28.2018)
Vizualizări: 25 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018