De ce cred în Lumină, de ce nu cred în reîncarnare...

În 2001 când tata a murit, el era mort în casă, în Rahova, unde locuia, în Bucureşti, eu locuiam la apartamentul din Băneasa. Singură, mama, tatăl de-al doilea şi bunica erau în Oltenia, deci nu locuiam împreună. Vreau să vă spun că am văzut cercuri de lumină şi aburi de lumină plutind. Eu nu ştiam că el murise. Nu era pentru prima dată când vedeam asta şi ştiam că este sufletul cuiva. Atunci m-am îngrijorat gândindu-mă la tata. Apoi nu mi-a mai răspuns la telefon, apoi n-a mai venit la întâlnirea cu mine stabilită în acea zi, apoi, prietena lui mi-a spus că a spart uşa şi l-a găsit mort în casă. Mai întâi mi s-a arătat sub forma aceasta de aburi, de forme de lumină. De ce vă spun că eu nu ştiam că este mort? Pentru că nu era o iluzie legată de concentrarea asupra faptului că eu, cunoscând că a murit tata, mi-am imaginat că vine sufletul său sub formă de lumină. Când a murit bunica, acelaşi lucru: forme nedefinite de lumină. Mătuşa, unchiul, la fel. Persoane de care am fost legată sufleteşte. La moartea tatălui vitreg: acelaşi lucru: forme de lumină. Cu ei nu am intrat într-o comunicare mai profundă, pentru că nici eu n-am dorit, nici nu este bine să merg dincolo de ceea ce ei vor să-mi arate. La moartea tatălui vitreg, toate sticlele din jurul meu, de plastic, trosneau. Goale, mai puţin goale sau pline. Primul lucru am vărsat o sticlă de doi litri de suc aşa cum nu am mai vărsat în viaţa mea. Din senin, deschizând-o. Apoi am aflat că el, în ultimele zile de viaţă, n-avea voie să bea apă, era hidratat doar artificial. Îi era cumplit de sete... Bunica a arătat un semn clar al existenţei ei dincolo, la priveghi. Când a mişcat capacul sicriului cu icoana de lângă el cu tot. În toi de noapte. Era clar, ea era acolo, ne-a arătat mie şi mamei un semn cum nu se poate mai clar al transexistenţei. Toate astea sunt reale, nu sunt baliverne. Nu era nimeni drogat, nu era nimeni nebun, n-avea halucinaţii nimeni. L. acum la fel: îl simt puternic în jurul meu sub formă de... lumină în principal. Care se materializează în încăpere şi uneori persistă. Cu el am intrat într-o formă mai aparte de comunicare, pentru că el şi-a dorit-o. Suficient de delicat cât să nu mă sperie, aşa cum a fost o viaţă întreagă un delicat, suficient de puternic încât să percep mesajele deosebit de puternic. Când omul moare, i se dă lumină. Lumânarea. Clasică. Sau candela. Pentru ce există ritualul acesta al lumânării? Pentru comuniunea dintre viaţa de aici şi fiinţa Divină, Dumnezeu care nu poate fi concepută şi percepută decât sub formă de lumină. De ce există la Biserică două categorii de lumânărare? Pentru Vii şi pentru Morţi? Noi, încă din timpul vieţii noastre ne dăm lumină singuri. Şi de ce avem nevoie de lumină dincolo? Lumina, flacăra este cea care ne face să mergem spre Dumnezeu. Nu, pe noi nu ne arde, să nu uităm că şi în Biblie Dumnezeu este înfăţişat în forme de lumină, pe de-o parte, iar pe de alta, duşmanul său etern, diavolul, este întunericul, stăpânul întunericului. De ce numai noaptea au loc fenomene paranormale care ar putea să ne sperie? De ce ziua nu simţim acelaşi lucru dacă vedem acelaşi lucru sau auzim acelaşi lucru? Dacă uşa unui dulap, de exemplu, se deschide singură noaptea acest lucru poate fi înfiorător. Dacă acelaşi lucru se întâmplă ziua, este posibil ca acest lucru să nu ne mai sperie, aproape deloc şi să încercăm să căutăm explicaţii pentru asta. Sigur, sufletele celor dragi, îngerii vin la noi indiferent că-i zi sau noapte. Logic? Numai demonii pot acţiona noaptea, care demoni pot fi spiritele neîntrupate slujitoare ale lui satana sau suflete decăzute ale unor păcătoşi nemântuiţi care au rămas printre noi. Sigur, nu tot ceea ce e noaptea e rău, nu tot ceea ce e ziua e bun, nu e o regulă, însă este clar că noaptea este în forţele sale răul, iar ziua este lumina lui Dumnezeu. Personal, am o spaimă neexplicată raţional de întuneric total. O spaimă înnăscută. Să fie ceva acolo luminos, o candelă, o lumânare, un televizor fără sonor, un bec de veioză, de aplică, cum am eu acum în camera mea nişte stele fosforescente prinse pe tavan, ceva acolo, ca să mă simt în siguranţă de forţele întunericului. Spiritele noastre care încearcă să ia legătura cu noi nu dau senzaţia de spaimă, de rău, de înfricoşare. Mie, personal, NU mi-e frică de moarte, pentru că era să mor, ştiu că există sigur dincolo şi am speranţa că sufletul meu se va mântui, cumplit mi se pare... momentul morţii. Vă spun din experienţă că moartea ca arătare este urâtă rău de tot, e înfricoşătoare rău de tot, zbaterea aceea a desprinderii e cea mai cumplită. Pe urmă te linişteşti, nu mai ai probleme de genul acesta, dar cel puţin la mine, zbaterea aceea, momentele premergătoare morţii au fost realmente cumplite. Bine, poate şi datorită faptului că nu voiam să mor, considerând că la 25 de ani cât aveam eu atunci sunt cam tânără pentru asta... De aia m-am zbătut să rămân, iar zbarerea a fost atât de cumplită. Îmi imaginez că alţii nici nu realizează când merg, dar elementul "moartea" ca o fiinţă demonică, urâtă, cumplită a fost relatat de mulţi, inclusiv de mulţi care s-au întors din moarte clinică. Da, de demoni fug, sigur, dacă nu înţeleg şi nu înţeleg să mă lase în pace, atunci mă lupt cu ei, printr-o rugăciune, printr-un ritual benefic, creştin, însă e de evitat aşa ceva, în niciun caz de chemat, în niciun caz de invocat, în niciun caz: "hai să ne jucăm, să vedem cine vine". Nu salvez eu omenirea de diavol, sunt conştientă de asta, sunt prea mică eu. Ca atare, e clar că diavolul nu trebuie să aibă de-a face cu mine în această luptă. Mai bine nu stau în preajma lui, e simplu.


Fenomenul morţii este cel mai răspândit, pentru că orice om sau animal poate face sau nu unele lucruri sau altele într-o viaţă. Păsările pot zbura, noi nu putem, unii oameni pot ajunge sportivi de performanţă, de exemplu, noi nu putem, însă cert este un singur lucru: toţi murim. Şi cu cât e cel mai răspândit fenomen, cu atât e cel mai înfricoşător şi mai neglijat uneori pentru că mereu murim nepregătiţi, chiar dacă de moarte nu scapă absolut nimeni. Deci în viaţă unii fac unele lucruri, bune, rele sau neutre. Alţii nu le fac, însă certitudinea că toţi murim este firească pentru oricine realizează şi are conştiinţa înţelegerii, adică de pe la vreo 4, 5 ani aşa (eu cam atunci am avut percepţia morţii) când o vecină de la noi de pe stradă a murit şi eu am întrebat-o pe mătuşă-mea: "Ce-i moartea?". Şi ca să nu mă sperie, mi-a dat un răspuns oarecum stupid: "Păi, atunci când omul se subţiază, moare". Dar eu ştiam că atunci când moare nu se mai mişcă şi am fost curioasă să aflu cum arată vecina în coşciug şi am văzut că nu-i deloc subţire.


Uneori ne complicăm singuri această înfiorare în faţa morţii, pentru că nu credem. Necrezând în Dumnezeu, nu credem, evident, nici în viaţa de dincolo, iar asta ne face moartea înfiorătoare, ceea ce pentru mine, de exemplu, nu este. Cel puţin mie nu mi se pare cel mai rău lucru care se poate întâmpla cuiva să moară, din simplu motiv că toţi murim. Este o consecinţă a păcatului primordial, a neascultării lui Dumnezeu de către Adam şi Eva. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla cuiva este să piardă Împărăţia veşnică. Asta da, este cel mai înfiorător lucru. Voi, care vă speriaţi că se mişcă ceva ciudat prin cameră şi asta nu-i nimic, dacă se mişcă ce?, voi v-aţi gândit cum este să staţi într-o stare din aceasta de groază veşnic? Ei, bine, nu v-aţi gândit pentru că de aia faceţi fapte rele şi nu vă pasă deloc! De aia urâţi, de aia invidiaţi, de aia creaţi probleme altora, de aia râdeţi şi-l batjocoriţi pe Dumnezeu. E firesc. Dar asta o să se întâmple: o să vă fie groază veşnic. Deci nimeni nu scapă de moarte, problema este să nu fie într-o stare ca de moarte (când sufletul se zbate, când groaza îl însoţeşte) veşnic!


Cât despre reîncarnare, nu există şi o să vă explic de ce. Noi, toţi ne rugăm la... sfinţi. Nu cred să fie cineva care să nu se fi rugat şi sfinţilor, nu doar lui Dumnezeu, dacă el crede în Dumnezeu. Cine sunt sfinţii? Păi, sunt nişte persoane, care au fost cândva oameni, ca şi noi. Sfântul Gheorghe, sfântul Nicolae, sfânta Parascheva, sfântul Ioan, sfântul Ilie şi aşa mai departe. Deci ei au fost şi ne rugăm lor, uneori la moaştele lor să ne lumineze, să ne ajute, să ne apropie de Dumnezeu şi aşa mai departe. Alteori ne rugăm de sufletele apropiaţilor noştri trecuţi într-o altă dimensiune să ne ajute, e şi acesta un fenomen destul de larg răspândit. OK, perfect, păi, dacă sfântul Nicolae, hai să luăm ca exemplu pe sfântul Nicolae, s-a născut în jurul anului 270, iar noi azi, în anul 2018, ne rugăm la sfântul Nicolae, aşa cum şi bunicii noştri şi stră, străbunicii noştri au făcut-o, de unde să ştim că nu ne rugăm degeaba în contextul reîncarnării? Păi, dacă sfântul Nicolae e reîncarnat şi nu ne aude? NU, reîncarnare nu există! Este cel mai elocvent argument pe care l-am putut aduce din perspectivă creştină. E posibil să existe la spiritele involuate, ca o pedeapsă pentru păcatele duse, ca o a doua şansă la mântuire. Dar eu nici n-am văzut această reîncarnare, nici nu am cum să cred în ea, pentru că eu, de principiu, aşa cum vă spuneam, ceea ce nu văd, nu cred. Ştiu, concepţia mea este o concepţie care se opune acelui: "Crede şi nu cerceta", dar eu am văzut că există Dumnezeu, pentru că tot timpul i-am simţit în jurul meu prezenţa. Şi atunci cum să nu cred? Cred în existenţa vieţii veşnice, pentru că eu era să mor, am văzut că există viaţă dincolo de moarte, cred în echilibrul dintre bine şi rău, în sensul că orice faptă pe care o facem rea nu rămâne nepedepsită, aici sau dincolo, iar ispăşirea se poate face numai prin iertare, care iertare presupune căinţa, dar care iertare şi căinţă oricum nu se fac fără ispăşire. Deci eu pe acestea le-am văzut, le-am simţit, n-am văzut nici reîncarnare, nici extratereştri. Sigur, experienţele altora stau pe Net, dar nici nu am de unde să ştiu dacă nu sunt viziuni cele cu extratereştrii de la diavol sau dacă nu-s halucinaţii, cum nici de unde ştiu ei despre reîncarnare nu pot să înţeleg, pentru că e clar că dacă ai fost dincolo, pentru un minut, pentru un ceas sau pentru o săptămână şi te-ai întors, prin moarte clinică, este clar că... puteai la fel de bine să vezi... vieţile anterioare. Or, nimeni nu a relatat că ar fi văzut şi vreo... viaţă anterioară acesteia întors din moarte clinică, însă toţi au relatat aproape la unison că au simţit iubire, că au văzut rudele lor, că au văzut lumină, că au fost înfioraţi de sufletele întunericului sau că... au început să-şi vadă viaţa şi să vadă 180 de grade în jurul lor, ceea ce ne demonstrează că, într-adevăr, timpul şi spaţiul în alte dimensiuni sunt altele decât cele de pe aici, aşa cum le măsurăm noi. Cum densitatea pe Terra este alta decât densitatea pe Marte, la fel şi timpul şi spaţiul nostru sunt altele decât timpul şi spaţiul de dincolo.


Cam asta ar fi şi, sinceră să fiu, după ce se va încheia acest război stupid cu cel ce nu există care îmi mănâncă o groază de resurse, dar numai după ce se va încheia, cu un primar sănătos la cap la Snagov, ca să ştiu că mi-am îndeplinit şi eu misiunea, vreau pe latură de serviciu să mă axez pe avocatură ca sursă de câştig al existenţei, iar în plan personal, vreau să scriu mai multă literatură şi să mă axez pe spiritualitate. Nu de alta, dar viaţa este scurtă, este extrem de scurtă şi nu se ştie când vine ceasul şi eu sunt... nepregătită. Moartea nu întreabă şi nu iartă, nu zice să mai stau puţin să mă pregătesc. Vine pur şi simplu când vine...


Mirela Predan


Va urma

 

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.20.2018)
Vizualizări: 29 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018