De ce toţi oamenii se îngrozesc de spirite? E o întrebare pe care mi-o pun la modul foarte serios...


M-am uitat ieri pe Internet, că n-am avut chef de ziua mea să scriu nimic, la o serie de filmuleţe cu fantome şi întâmplări ciudate. Sigur, da, am înţeles, nu doar spirite paşnice vin, unele sunt diabolice, dar miza lor e pe speriatul oamenilor, trebuie să recunosc, atunci când oamenii sunt fraieri şi se sperie. Oare de ce reacţia tuturor a fost de teamă şi de fugă? Pe camerele de filmat fixe, oamenii fugeau atunci când vedeau apariţii misterioase. Să te sperii de-o... umbră, de-un abur? Păi, la viaţa mea câte semne de genul n-am avut şi nu m-am speriat! Eu vorbesc despre realităţi, nu despre... filmele de groază, la care nu mă uit pentru că pe mine mă enervează ficţiunea. Păi, era noapte, în cimitir, în capelă, cu bunica moartă în coşciug, când capacul sicriului s-a mişcat zgomotos şi-a mişcat icoana de alături. Nu e nicio ficţiune, mama poate confirma că a văzut acelaşi lucru. Am privit fascinată, am înţeles că e bunica şi vrea preot, de ce să mă sperii şi să fug? M-am speriat puţin, om sunt, dar n-am fost... îngrozită. Îngrozită, în definitiv, de ce să fiu? N-am avut nicio reacţie să fug! Drept dovadă, am rămas până dimineaţa în aceeaşi capelă, mai ieşind din când în când prin cimitir la ţigară sau la toaletă. Am încercat să înţeleg ce vrea bunica, nu să dau bir cu fugiţii. Pentru ce să mă sperii în definitiv? Eu n-o să mor cândva sau cum? Şi atunci de ce să se sperie alţii de mine?


Era seară, aflasem că a murit L. în ziua respectivă, când am auzit păcănituri în perete. Am mers, am lipit urechea de perete, să-mi confirm că de acolo vine zgomotul, am înţeles că vrea să dea un semn că a venit şi că-i cu mine, l-am rugat în gând să nu mă sperie, a tăcut, asta a fost tot. N-am avut nicio reacţie să fug! De ce să fug? Eram dincolo, la garsonieră când televizorul s-a deschis din senin (şi-mi ştiu bine televizorul, NU porneşte singur), uşile de la şifonier s-au deschis şi ele. Singure. Nu ştiam cine e, un spirit rebel am crezut. Vreo două luni mai târziu am aflat că a murit Gigi, vărul. N-am avut nicio reacţie să mă sperii şi să fug. Am văzut oameni speriaţi pe Internet că se deschid singure uşile de la dulapuri, oameni speriaţi că se... aprind lumânările singure. Normal. Păi, dacă tu om nu-mi aprinzi o lumânare, mie spirit, atunci stai că mi-o aprind singur şi normal că te mai şi sperii puţin... Mi se pare firesc. Că aşa eşti tu, fraier, şi te sperii. Şi dacă vii şi mi-o stingi, normal că mă enervez şi atunci încep să mişc scaunul. Nu vi se pare firesc? Ba da, mie mi se pare firesc. Am văzut un filmuleţ pe Internet în care prin camera fixă s-a văzut cum un abur aprinde lumânarea. Femeia vie, îngrozită, merge de-o stinge. Şi spiritul se enervează atunci, o aprinde din nou şi începe să mişte şi scaunul de la masă singur. Da... e corect. Pentru că ei transmit mesaje de dincolo, dacă nu le recepţionezi şi te temi, normal că fac şi mai urât! Ce nu vi se pare firesc? Azi-noapte, pe la 3 aşa m-a trezit un zgomot prin dosare. Am ştiut că-i L. "Ce vrei, măi?", l-am întrebat în gândul meu. Păi, ce să vrea? Am constatat că uleiul din candela de pe noptieră mai avea aşa, vreo cinci minute de funcţionat şi dacă nu m-ar fi trezit din somn să mă anunţe, s-ar fi stins. I-am pus ulei şi m-am culcat la loc. De ce să mă sperii. Spiritul m-a trezit să mă anunţe că-l las fără lumină. Ba chiar m-am bucurat că m-a trezit să mă anunţe. Am avut aşa o stare de linişte şi de bine. De ce să mă sperii? De L.? Păi, când era viu şi ne iubeam nu mi-a fost frică? Păi, atunci nu mi-a fost, acum de ce să-mi fie frică de el? Convieţuim. El vine, pleacă, stă, se mai duce şi mai discută cu îngerii prin Ceruri, nu ştiu ce face. Oricum nu-i ţin cont. Eu lucrez, dorm, îmi văd şi eu de treabă, fireşte. Nu mă incomodează prezenţa lui absolut deloc. De ce să-mi fie teamă? Că se deschide singură uşa de la dulap, de aia să fug îngrozită, aşa cum am văzut ieri, într-un filmuleţ că a fugit un om? Păi, de câte ori nu s-au deschis uşile de pe la şifonierele mele singure şi nu mi-a fost frică... Era prin 2000, tocmai murise bunicul. El a murit la ţară, era bolnav de Alzheimer şi se juca cu jucării, cu ambalaje, le punea în pungă, eu trăiam alături de bunica în aceeaşi cameră cu el. Nu era deloc violent sau agresiv verbal, era foarte cuminte, stătea şi se juca toată ziua, în lumea lui. Făcuse un sac cu tot felul de ambalaje goale, sârme şi jucărele cu care zicea că el vrea să plece la... ţară (iarăşi îşi vedea destinul, pentru că cum a ajuns la ţară cu maică-mea şi bunică-mea, acolo a şi murit, acolo a fost şi îngropat, culmea coincidenţei!). Eu am rămas la Bucureşti, în apartament şi după înmormântare, m-am întors la Bucureşti, eram studentă, lucram, m-am întors la ale mele. Şi într-o seară, întâmplarea a făcut să pun o pungă goală pe pat, exact în partea lui de pat, unde a stat el (acuma patul, rămasă singură, era tot al meu şi fiind mare, de trei persoane, aveam loc suficient să pun şi prostii pe el, cum am făcut şi acasă, de-am pus numai dosare...). Am auzit un zgomot, după care, fără geam deschis, fără pic de curent, fără nimic, punga s-a rostogolit fâşâind de mai multe ori străbătând tot patul şi oprindu-se jos, pe covor... "A, venit Costel", mi-am zis în gând, "e aicea, bine" şi mi-am văzut de treabă, nu m-am speriat deloc. Am înţeles că vrea de pomană. Nicio problemă. Îi dăm...


Spiritele dau semne, uneori spirite necunoscute, ale locului. După ce-am vândut garsoniera în care a stat tata, am înţeles că noii proprietari au plecat de frică. Cam venea tata pe acolo, el nu ştia de... schimb de proprietate. La mine n-a venit niciodată, ca să nu mă sperie. A venit după ce-am vândut pe la alţii, de-au fugit. Păi, dacă au fost... proşti! Şi eu ce vină am? Ghinion! Trebuiau să-i fi dat şi ei ceva de pomană, să-i pună o lumânare, normal că voia şi el ceva în casa lui...


Mai mult decât situaţiile în sine din filmuleţele pe care le-am tot văzut ieri pe Internet, cu întâmplările misterioase, m-a şocat reacţia oamenilor! De fugă, de spaimă! Stai, domnule calm, discută cu spiritul: "Cine eşti tu, mă, ce vrei mă?". Da, logic, unii erau demonici ca spirite, din ce-am văzut eu în acele filmuleţe. Dar cine te pune să pui picturi de cranii şi aiureli în casă? Normal că atrag demoni. Cum unii oameni - se cunoaşte - sunt posedaţi în viaţă (adică trupul uman este preluat de un demon care coordonează trupul), sigur că tentaţia demonilor este cu atât mai mare să intre în cadavre, unde nu mai au nici bariera sufletului, să se opună. De aici şi ideea cu moroii, cu vampirii şi cu toate cele întunecate. Care sunt ferm convinsă că există. Dar nu sufletul... respectivului om s-a făcut... moroi, ci un demon a venit de i-a preluat cadavrul şi a început să facă rele cu corpul lui, spiritul omului care a fost nu mai e demult acolo. Logic. Dar toate astea fac parte dintr-o realitate. Şi de ce să mă sperii? Când e demon, zic: "piei satana". De ce să fug eu, ce-i mai puternic dracu decât mine? Extraordinar, zău...


În concluzie, a te speria când e prea lată şi prea anormală în spaţiul fizic treaba e firesc. A te îngrozi şi-a nu căuta ce vrea spiritul acela, dacă e un spirit normal, nu demonic de om mi se pare anormal. De fapt, nu ştiu cât de anormale sunt spiritele, cât de anormali, în definitiv, suntem noi. Cine are gradaţia asta, până la urmă? Păi, şi eu să fiu spirit şi să văd pe unu că e prea fraier şi se sperie de mine în loc să-mi aprindă o lumânare să mă calmeze, păi şi mai tare aş face în ciudă. Serios!


Mirela Predan

Va urma 

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.06.2018)
Vizualizări: 29 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018