Despre învăţături şi revelaţie - comunicări reale prin capacităţi speciale...

 


Să înveţi o adevărată religie, cu cele mai profunde semnificaţii spiritiale ale acesteia, fără să fi participat fizic la nicio slujbă, la niciun ritual, probabil că nu este cel mai uşor lucru cu putinţă cuiva. Prin materialul pe care îl citeam, se discuta despre... părăsirea temporară a corpului de către suflet pentru a accede la alte lumi pentru a putea vedea. Personal, n-aş merge atât de departe. Fizic, eram într-un corp, corpul meu, într-un apartament, numai că vedeam. Telestezia este şi ea o capacitate. Aşa am văzut ritualuri întregi ale unor oameni, confirmate practic de filme postate pe Internet că, într-adevăr, acelea erau ritualurile, formulele sacre şi aşa mai departe.


Să mişti când vrei un inel aşezat în balans pe un fir de aţă care să lovească prin bătăi pereţii unui pahar, să comunici prin diverse bătăi în diverse obiecte, probabil că, de asemenea, nu este cel mai uşor lucru cu putinţă. Cum nici uşor nu este să ai vise premonitorii, majoritatea. Uneori m-am întrebat de ce nu pot face anumite lucruri, ignorând exact elementele din viaţă care mi s-au întâmplat. M-am întrebat de ce nu mă avertizează şi pe mine nimeni în legătură cu fapte rele care mi se pot întâmpla. Păi, pentru că nu mi s-au întâmplat fapte rele şi atunci nu aveau spiritele în legătură cu ce să mă avertizeze, iar când acestea chiar s-au întâmplat, am fost avertizată, nu pot sub nicio formă nega: cele două tentative de omor, din 2005, respectiv 2014 asupra mea. M-am întrebat de ce n-am capacitatea să pot sesiza boala şi s-o pot vindeca. Dumnezeule, dar m-am autovindecat. Dacă n-aveam această capacitate în 2005, astăzi e clar că nu mai trăiam! Deci nu pot să ignor exact aspectele cărora poate că nu le-am dat prea multă importanţă.


Este adevărat că de prin 1999 am renunţat pentru o destul de lungă perioadă şi la orice comunicări cu spiritele, şi la capacitatea mea de a vedea fapte şi oameni la distanţă, mi-am păstrat oarecum doar intuiţia şi capacitatea mea de a anticipa, ca mijloace utile, precum şi capacitatea de a respinge sau de a fi atrasă de aura altcuiva, ca să mă pot ghida dacă are sau nu ce face acea persoană în cercul meu de prieteni. Oricum, era un instinct de care nu mă puteam debarasa. Cunosc o vecină de stradă, cam de-o seamă cu mine, de ani buni. Cu vreo săptămână în urmă, am reîntâlnit-o în staţie. Mi-a zis "bună", i-am răspuns şi instinctiv am simţit nevoia să mă depărtez, să plec mai încolo în staţie. Acelaşi sentiment pe care îl aveam faţă de aceeaşi persoană şi acum 10 ani. E foarte bună, e foarte frumoasă, e OK, e deşteaptă, e elegantă, e orice, dar nu o vreau prin preajma mea. Nu am avut niciodată nici cel mai mic conflict cu ea, ba chiar mi-ar fi plăcut să fim prietene. Un lucru imposibil de fapt din cauza aurelor incompatibile. Acelaşi sentiment instinctiv al aurei incompatibile l-am avut şi cu cel ce nu există, s-a demonstrat de ce, acelaşi sentiment al aurei incompatibile l-am avut şi cu cea ce nu există, s-a demonstrat de ce, îl mai am încă cu unii consilieri locali, nu-i nominalizez, repet, pentru că oamenii nu mi-au făcut niciun rău, însă eu sunt avertizată extrasenzorial de răul care mi-ar putea fi făcut dacă m-aş apropia. E armura mea de protecţie, aura care reacţionează urât în apropierea lor imediată fizică, sentimentele de acest gen niciodată nu m-au înşelat. La început le-am pus pe seama timidităţii şi-a emotivităţii mele. Dar era clar că nu de aici proveneau. Cum puteam să fiu... emotivă în faţa unei colege de liceu, de exemplu, dar nu... în preajma unui ministru important? Răspunsul este foarte simplu: cu aura ministrului eram compatibilă, cu cea a fostei colege de liceu, nu eram... Era foarte simplu, de fapt!


La invocarea şi chemarea spiritelor am renunţat după ce am considerat că lucrul acesta îmi poate face mult rău, pentru că nu cunosc, pot veni spirite rele, nu am suficiente mijloace prin care să deţin eu controlul şi dacă simt că îmi scapă de sub control, nu am niciun chef să devin victima propriei mele capacităţi... paranormale. Am aruncat pendul, am dezintegrat sisteme de comunicare prin bătăi (oricum banale pentru cei care le vedeau, că nimeni  nu se speria de un inel legal cu aţă, de exemplu... sau de un pahar pe jumătate plin cu apă de la robinet...), am renunţat să mai chem pe cineva. Dar eu ştiam că există această posibilitate pentru că ştiam de ce-am fost singură în stare cândva. De ce am renunţat? Pentru că mă înfiora şi mă îngrozea ideea de a putea fi acaparată şi de un spirit rău, malefic, aşa cum incontestabil există, de fapt.  Iar dacă eu le chem şi le ofer posibilitatea să se manifeste, niciodată nu ştii cine se manifestă, de fapt... Acum după moartea lui L. am simţit nevoia să reiau aceste tipuri de comunicări, mai înţelegând în plus inclusiv despre protecţia mea personală prin îngeri câte ceva... În afară de L. este pentru prima dată de când a murit (în 2001) când am simţit prezenţa tatălui meu, într-un alt mod decât acela al luminilor incipiente şi al visului premonitoriu din 2005, precum şi a prezenţei sale când m-a trimis înapoi în lumea pământeană, nu  m-a reţinut în Ceruri, adică n-am murit de fapt. El a intervenit făcându-şi simţită prezenţa doar la evenimente importante, altfel a preferat să stea foarte discret, acum a constatat că scopul pentru care nu şi-a manifestat prezenţa, acela de a nu mă speria, nu mai este actual. Da, e drept că în afară de membrii familiei mele, mi-au mai fost prezentate nişte suflete: primarul şi preotul, dar ele au fost prezentate de L., spirit cunoscut mie, nu m-am aventurat. Sigur că şi acum am sentimentul de adevărată groază în faţa unui spirit rău, malefic sau fie şi numai în perspectiva posibilităţii ca el să apară. Dar ele nu apar la oamenii cu gânduri bune şi iubitori de lumină, nici nu apar ziua în amiaza mare, pentru că nu pot să apară...  Mă simt mult mai împăcată, mai liniştită şi infinit mai fericită să descopăr cele spirituale de când am reluat aceste capacităţi extrasenzoriale, în mod voit, până la urmă, chiar dacă propunerea a aparţinut lui L., iar la început, odată cu primele zgomote ciudate din perete, de imediat după moartea lui (chiar în seara acelei zile), m-am speriat şi-am refuzat orice dialog de teamă ca bătăile să nu se repete iar... Ulterior nu doar că m-am obişnuit cu zgomotele fără o explicaţie materială, dar îmi sunt atât de familiare, încât dacă nu le mai aud deloc o perioadă, îl întreb pe L. de ce nu mai vine, dacă nu cumva s-a supărat pe mine, context în care din nou aud cioc, cioc, trosc pe la dosare şi atunci mă liniştesc imediat: nu s-a supărat! Mişcatul unor foi puţin mai încolo, al unor pungi cu zgomotele aferente de fâşâit, ca şi cum cineva s-ar fi aflat în pungi şi le-ar fi însufleţit, mişcatul unor obiecte de dimensiuni mici (cleşti de păr, rujuri, pixuri, cutii de carton, dosare), chiar sub ochii mei puţin mai... încolo a devenit şi el o rutină şi m-aş îngrijora în momentul în care astfel de mişcări nu ar mai apărea...


SUNT FERM CONVINSĂ CĂ EXISTĂ ŞI MULŢI ŞARLATANI AI ACESTOR FENOMENE, SUNT FERM CONVINSĂ CĂ EXISTĂ ŞI MULŢI LUCRĂTORI CU DIAVOLUL (ÎN SPECIAL ŢIGĂNCILE, CA SĂ MĂ EXPRIM CLAR), SUNT FERM CONVINSĂ CĂ SUNT ŞI MULŢI NEBUNI CU HALUCINAŢII, DAR FENOMENUL EXISTĂ ŞI NU POATE FI NEGAT. Prima metodă ca să înlături halucinaţia este dacă şi un alt observator obiectiv a putut vedea sau auzi aceste lucruri sau dacă ar fi fost acolo le-ar putea vedea. Iar în cazul meu răspunsul este: da! Când se aud zgomotos bătăi în perete, oricine le poate auzi, când cade singur dosarul de pe pat sub pat, oricine poate vedea un dosar căzând de pe pat sub pat, e clar... Sigur, acest fenomen nu va putea fi niciodată unul comercial. Cei care pretind bani sunt fie nişte şarlatani, fie aserviţi spiritelor decăzute. În general, nu e deloc prea comod să menţii o astfel de legătură şi nu ai niciun chef să o faci cu oricine, e ca şi cum te-ai prostitua. A fi într-un dialog de genul cu un spirit indiferent sau chiar antipatic contra cost, e ca şi cum ai face sex cu cineva care nu-ţi place contra cost. Eu aşa percep fenomenul, fără discuţii. Trebuie să existe spirite cu care ai o anumită afinitate, fie ea şi de prietenie sau culturală. NU poţi chema oricând pe oricine, iar el chiar să vină, uite... aşa. Oare cât de prost te-ai simţi ca spirit să vii ştiind că eşti chemat de cineva care primeşte bani pentru faptul că te-a chemat? Cred că orice spirit rezonabil ar refuza o astfel de întâlnire, iar dacă ar vrea să-şi facă simţită prezenţa unei persoane dragi, ce l-ar împiedica să comunice direct cu aceasta, iar nu prin intermediari? De obicei, vin spirite rele, dacă chiar vine cineva, demonice, care fac să ia înfăţişări impostoare, e o capcană cu care nu te poţi juca. Şi în plus, câte miracole a făcut Isus Cristos? Câte miracole au făcut ulterior şi apostolii? Cui i-a pretins Isus Cristos bani pentru că l-a vindecat, că a scos draci, că a înviat din morţi? Nimănui, niciodată. Păi, şi atunci cum să-ţi baţi joc în definitiv de un har pe care îl obţii numai de la Dumnezeu în scop comercial? Drama este că nu numai Dumnezeu, îngerii, sfinţii şi sufletele bune fac miracole şi se pot manifesta. Drama este că şi diavolul şi demonii şi sufletele rele pot fi, la rândul lor, "paranormali" şi miraculoşi în rele... Am văzut cu ochii mei la o ţigancă un ou cum nu se poate mai normal, cumpărat de mine de la magazin (era acum vreo 20 de ani) din care a scos o licoare neagră, urâtă, care a sărit în sus, ca un abur negru şi din ou au rămas numai cojile. Miracolul nu m-a convins deloc că ar trebui să-i dau individei mulţi bani, ci că... umblă cu satana, care, la rândul ei, poate face miracole. Am avut o stare apăsătoare câteva zile, chiar luni în şir, am evitat de atunci ţigăncile pe cât am putut, poate acum înţelegeţi şi reacţia mea de când cu Flori şi cu... vrăjitoarea pe post de televiziune. Eu NU plătesc pe diavol, eu n-am ce face cu magia diavolului în jurul meu, asta este clar. Ideea mă sperie şi mă îngrozeşte. Sigur că fiind mai puternică decât el ca spirit, ca fiinţă bună, nu consider că ar avea ce anume să-mi facă diavolul neapărat mie, dar dacă se poate evita, eu ce-am de căutat? Din toate documentarele televizate pe care le-am urmărit, am văzut că posedaţii au... la rândul lor, posibilităţi miraculoase. Vorbesc limbi străine necunoscute lor, cunosc vieţile celorlalţi, pot materializa obiecte din nimic. E clar, e clar de unde deriva şi pericolul pe care l-am văzut atunci când am renunţat. În niciun caz nu doream să devin paranormală aşa... sub influenţe malefice. Mi-era groază de o asemenea posibilitate şi atunci când am avut sentimente de genul nu m-am mai băgat... Acum, sub îndrumarea lui L. mă simt oricum în siguranţă. De aceea am prins curaj. Nu există posibilitatea ca şi spiritele rele să-şi facă loc. Oricum au fost alungate şi oricum este clar că n-au putut trece nici de bariera mea de a le alunga, nici de cea a îngerului meu păzitor pentru a se manifesta.


Aşa cum ne putem vedea trecutul, prin amintiri bruşte, date de alte dimensiuni ale timpului şi spaţiului, cu siguranţă, ne putem vedea şi viitorul. Însuşi Isus Cristos ştia exact ce se va întâmpla, ce-i fusese hărăzit şi pentru ce anume va fi răstignit pe cruce: pentru mântuirea omenirii. Capacitatea există, pot spune că am avut astfel de vizualizări, de senzaţii de deja-vu nu doar legate de trecut, ci şi de viitor, dar doar frânturi, ca de exemplu, dacă m-am văzut într-o casă pe care aveam s-o cumpăr ani buni mai târziu, acesta era doar un fragment din existenţa viitoare, fără să conceptualizez împrejurările prin care prezenţa mea în acea casă se va materializa sau unde anume este situată în plan fizic acea casă. Dacă nu o dată, ci de zeci, sute, mii de ori poate am rememorat clipa morţii mele viitoare, nu s-a întâmplat decât să devină o rutină. S-ar putea spune că am murit de tot atâtea ori şi-am înviat... Că nu degeaba mi-am ales simbolul păsării Phoenix în activitatea mea... În limbaj medical, se cheamă atacuri de panică, interior o rutină a momentului morţii, până la urmă, dacă tot... simţi că mori în mod obişnuit, aşa. Mulţumesc lui Dumnezeu, tot datorită rugăciunii, acum atacuri de panică nu mai fac... Da, există, nu se poate nega inclusiv această capacitate, dar de aici şi până la... aiurelile alea cu cărţile de joc sau cu persoane josnice şi inculte care "văd" viitorul meu şi mi-l ghicesc contra cost, e cale lungă. Am oprit voit şi acest canal de a "vedea" pentru că vreau să-mi trăiesc viaţa, nu să fiu impresionată de ceea ce se va întâmpla peste 10 ani...

 

Şi în fond, ce să fac eu cu orice spirit? Sau cu orice tip de miracol? Scopul meu nu este să posed arta iluzionismului şi să devin scamatoare de circ. Scopul meu este iniţierea spirituală, pregătirea continuă în vederea momentului trecerii şi dincolo de această trecere, pe care, într-un mod inevitabil, la un moment sau altul, o avem toţi, dar prea puţin ne gândim la asta la modul real. De parcă timpul n-ar trece oricum sau de parcă oricât de longevivi am fi, nu am murit cândva. Sigur, miza este să te fereşti, să nu mori în chinuri, să nu mori lăsând lucruri pământeşti nerezolvate, dar moartea vine inevitabil pentru toată lumea şi nu luăm nimic pe lumea celaltă în calitate de proprietari. Devenim proprietari peste toate şi peste nimic... Şi chiar dacă Biblia ne învaţă în mod incontestabil calea spirituală, noi nu facem nimic altceva decât să-i pervertim învăţăturile şi să ne dăm deştepţi. Comunismul a avut bazele, din nefericire, ca societate utopică, tot în Biblie. Citiţi Faptele Apostolilor: primii creştini vindeau tot ce aveau şi împărţeau între ei exact după... necesităţile fiecăruia. Cât de repugnantă este azi ideea asta. Din simplu motiv că nemernicia asta comunistă a golit de conţinut ideea creştină a lipsei motivaţiei pentru care ai putea să faci eventual asta şi anume cunoaşterea căii de dincolo şi mântuirea. Ei au introdus ateismul cel mai ordinar, context în care "necesităţile" astea ale altora nu pot decât să te revolte... Chiar şi biserica a pervertit mult învăţătura Bibliei. Isus Cristos a spus clar: "n-am venit să aduc pacea ci războiul". Unde aţi văzut voi o atitudine umilă din partea lui Isus Cristos, în toate cele patru evanghelii? Unde aţi văzut voi mentalitate de lipsă de verticalitate din partea lui? Nu, el a propovăduit credinţa cu o demnitate supremă, dată de Divinitate, să nu-mi spună mie nimeni că cine este umil, lipsit de coloană ar fi un bun creştin, ca o învăţătură a bisericii. Dar noi luăm din Biblie numai ce vrem noi pentru a ne găsi alibiuri pentru laşitatea noastră: întoarcerea şi a celuilalt obraz, pentru prostia noastră: fericiţi cei săraci cu duhul, pentru lipsa noastră de preocupare: crede şi nu cerceta. Nimic mai fals. Şi unde vedeţi voi un Isus Cristos care nu se răscoală împotriva preoţilor vremii? Păi, şi atunci popa de ce să fie neapărat infailibil, aşa beţiv, aşa curvar, aşa ahtiat după bani cum este? A, doar pentru că este urmaşul lui Petru? Dar nu erau şi fariseii tot urmaşii lui David şi Avram? Gelozia este un păcat, ba chiar prin poruncă. Unde aţi văzut voi gelozie să fie apreciată în toată Biblia? Niciunde. Şi atunci cine este gelos de unde până unde să mai fie şi credincios? Mi se pare un sentiment incompatibil cu mântuirea, realmente... Şi dacă peste tot se vorbeşte despre dreagoste, noi de ce vorbim despre ură sau despre indiferenţă? Isus Cristos era deosebit de tranşant: vedea în oameni, le citea gândurile şi nu stătea să-i convertească pe cei hărăziţi oricum pieirii. Îi certa, îi mustra. Isus Cristos era demn şi vertical, nu umil şi paşnic. El nu lua cu el în Împărăţia Cerurilor şi pe cei care îl umileau, şi pe cei care îl batjocoreau, şi pe cei care nu se pocăiau. Pocăinţa... un alt concept care naşte multe controverse. De ce să stau să mărturisesc neapărat păcatele mele, pe care incontestabil le am, unui preot? Unde aţi văzut voi că veneau la Isus Cristos oamenii să-şi mărturisească păcatele ca să primească dezlegare? Da, el le-a spus apostolilor: "celor care le veţi dezlega păcatele vor fi dezlegate, celor cărora le ţineţi, vor fi ţinute", dar aţi văzut prin spovadă să fie vreodată şi altceva decât o dezlegare mai mult sau mai puţin superficială, mai mult sau mai puţin formală de păcate? Să văd şi eu un preot să ţină păcatele, chiar şi pe cele grave, precum crima (avortul, de exemplu, adică crima legală). Eu n-am auzit de aşa ceva... Deci iată cum denaturăm învăţăturile Bibliei. Mă căiesc, regret, mi-am dat seama de ce-am făcut, dialogul meu trebuie să fie cu Dumnezeu, prin rugăciune, fără intermediari. Pregătirea pentru lumea de apoi trebuie să fie continuă, dar mi-e greu să cred că nu pătrunzi dincolo spre ceruri nespovedit uman dar cu o viaţă dusă ca o pregătire pentru dincolo, cu micile tale păcate, în schimb, pătrunzi cu păcate grave iertate de un preot. Ar fi dezechilibru, ar fi injusteţe, iar Dumnezeu nu poate fi decât bun şi blând. Departe de mine de a nega rolul incontestabil al Bisericii. Biserica are un rol deosebit în răspândirea credinţei, indiferent de confesiune, dacă n-ar fi venit e la Dumnezeu, nu ar fi rezistat 2000 de ani, dar hai să dăm şi noi puţin ce este al cezarului, cezarului şi ce este al lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. Aşa mi se pare normal. Hai să nu inventăm noi păcate care nu se regăsesc în poruncă, nici să le iertăm pe cele grave şi de neiertat! Unde scrie în Biblie să nu fumezi? Pe vremea aceea nu exista tutun, normal că nici Isus Cristos nu fuma, pentru că nimeni nu fuma... Aşa că mă îndoiesc sincer să existe păcat în "a fuma". A fuma este o activitate complet neutră din punct de vedere al credinţei. Şi dacă nu fumez, dar sunt un hoţ nu-i mult mai grav??? Să-mi explice şi mie cineva care propovăduieşte că fumatul ar reprezenta un... păcat, unde există în Sfânta Scriptură îndemnul de a nu fuma şi-n clipa aceea mă las imediat de fumat. Nu există! Cumpătarea e cu totul şi cu totul altceva. Iar Isus Cristos nu a fost chibzuit şi cumpătat, nici nu s-a ferit de boli umane. Să ne amintim pasajul biblic în care lumea era siderată de faptul că ucenicii lui au mâncat fără să se spele pe mâini. Ce-a zis Isus? Să căutăm la curăţenia sufletului, nu a trupului. Aha... Microbi, bacterii, chestii, acarieni... Nu, aşa ceva nu existau. Că până la urmă trupurile noastre tot ale viermilor sunt, oricât te-ai îngriji de ele... Sau unde a spus Isus Cristos femeilor: nu vă machiaţi, nu vă parfumaţi? Niciunde! Dimpotrivă, îi era plăcută ungerea cu mir şi smirnă. Eu şi acum folosesc mirul pe post de parfum. E cea mai relaxantă aromă... Mirosul de tămâie e cel mai plăcut. Deci... Cine a spus că dacă eşti urât sau urâtă fizic pătrunzi mai degrabă în Împărăţia lui Dumnezeu? Nimeni... Asta neînsemnând că dacă eşti frumos fizic este suficient în mod garantat să pătrunzi... sau că frumuseţea fizică are vreo importanţă în ochii lui Dumnezeu. De aceea nici nu am înţeles de ce la biserică trebuie să te duci... slută, adică nemachiată, nearanjată şi aşa mai departe. Spuneţi-mi şi mie, am dreptate sau n-am? Asta nu înseamnă nici că trebuie să necinstesc Casa Domnului, biserica, nici că trebuie să mă comport necuviincios în raport cu biserica sau cu reprezentanţii ei temporari, nu înseamnă că predicile nu sunt bune şi că învăţătura teologică nu ne-ar ajuta spiritual. Tot aşa nu vom întâlni nicăieri în Biblie interdicţii din partea lui Isus Cristos referitoare la dialogul cu spiritele. Mai ales în contextul în care el dialoga. Momentul schimbării la faţă este în acest sens deosebit de relevant dar nu singurul. Poruncea sufletelor să se întoarcă în trupuri făcând miracole ale învierii (ceea ce azi numim morţi clinice), poruncea demonilor să iasă din oameni şi-i certa! Sigur că este nevoie ca mai înainte de orice învăţătură să ne întoarcem la Biblie, aşa cum o percepem noi, după nivelul nostru de evoluţie spirituală. Dar nu numai la Biblie, mai sunt şi alte cărţi, ale altor religii decât creştinismul, mai sunt şi alte obiceiuri sacre ale altor credinţe decât cele creştine, mi-e greu să cred că dacă eu m-am născut creştină în România dintr-un tată catolic şi o mamă ortodoxă, botezată cu naşi, de asemenea, un catolic şi o ortodoxă, am şansa la mântuire mai mare decât o altă fată care s-a născut să zicem... în Irak. Nu, şansele sunt aceleaşi, de aceea religiile şi tradiţiile sunt înşelătoare adesea, iar lipsite de conţinut, îndoctrinate, cu suprestiţii, cu dogme care devin reguli nu fac decât să ne împovăreze, să creeze culoar liber pentru satana, principalul artizan al lipsei noastre de libertate. În definitiv ne-am născut liberi şi nu avem voie să facem doar ceea ce dăunează celuilalt... Eu aşa am învăţat, mie aşa mi s-a revelat, eu asta cred, eu asta spun. Iar dacă Dumnezeu nu este de acord cu mine, aşa cum mi-a arătat prin revelaţie şi telestezie regulile şi ritualurile unei adevărate religii, supremă, la vârsta de 16 ani, vârsta înţelegerii şi totodată vârsta inocenţei feciorelnice (apropo, ce mă îngrozeşte ideea că la 16 ani e desuet să fii fecioară - la 16 ani aveam preocupări spirituale, în niciun caz de... băieţi ori bărbaţi sau măritat), poate să mă corecteze. Să mă contrazică Dumnezeu, nu oamenii, în dialoguri lipsite de profunzime şi de elementara cunoaştere revelată. Dar, cum bine se poate observa, nimeni nici măcar nu mă contrazice, ceea ce este şi mai grav. Într-o lume desacralizată, atee prin comportament, chiar dacă pretins credincioasă prin definiţie, ceea ce scriu eu acum este perceput ca plicticos, de necitit, redundant...


Mirela Predan


Va urma

 

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (06.30.2018)
Vizualizări: 25 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018