Dialoguri celeste - continuare

"Eu credeam că sunt urât, atât de urât încât nu mă poate iubi nimeni, eram gras şi nasol şi cum credeam că nu mă poate iubi nimeni, am considerat că, în consecinţă, nici tu nu mă poţi iubi cu adevărat". "Aici greşeşti profund. Era doar o percepţie greşită despre tine. Erai foarte frumos chiar dacă erai puţin supraponderal. Îţi stătea bine şi aveai nişte ochi strălucitori şi o privire fascinantă. Aveai o voce senzuală şi mă mir că nu m-ai simţit cât de mult te plac. M-am pierdut în privirea ta, erau cei mai frumoşi ochi din lume, cu strălucirea lor aparte, unică, nici n-ai idee cât mi-erai de drag". "Acuma ştiu că m-ai plăcut, dar eu aveam complexe şi-am crezut că numai banii pot atrage o femeie să se uite la mine de fapt. De aceea am crezut că şi tu eşti una din acelea şi nu am putut crede că tu de fapt pentru mine ai riscat şi-ai pierdut bani, banii tăi. Iartă-mă că s-a întâmplat aşa". "Vezi, dacă ai fi renunţat la generalizarea asta cum că nicio femeie nu te poate iubi, dacă ai fi putut să te preţuieşti mai mult pe tine, ai fi înţeles şi chinul meu real". "Şi în plus, eu credeam că dacă toată lumea spune că sunt rău, toată lumea asta crede despre mine: că sunt rău şi încercam să-ţi demonstrez că nu e chiar aşa. Şi am crezut că şi tu crezi că eu sunt rău, de asemenea. Pentru că oricât încercam să demonstrez că-s bun, oamenii întotdeauna mă înjurau şi mă criticau". "Şi eu m-am revoltat exact pe asta, pe imbecilitatea lor, dar tu nu m-ai crezut că-s revoltată. Aveam un incredibil chef de harţă cu idioţii ăia cărora tu voiai să le demonstrezi că eşti bun, iar eu venisem să le arăt că eu nu-s bună deloc, ci sunt foarte, foarte rea! Asta a însemnat josnicia şi nemernicia umană, nu trebuia să generalizezi, pentru că oamenii făceau aşa tocmai pentru că voiau... bani, şi mai mulţi bani, trebuia să-i laşi în pace şi să-ţi vezi de ale tale, să-i ignori şi să nu le mai dai libertatea de a proceda aşa. Cu siguranţă, nu s-ar mai fi întâmplat aşa". "Am realizat târziu că toţi au interese, că mă amăgeam ţinându-i doar să mă respecte pentru... bani. Şi sufletul meu în toate astea unde era? Pentru că am pus atâta suflet în toate...". "Ei, vezi, trebuia să mai ai grijă puţin şi de tine, să nu mai pui atâta suflet în toate. De fapt, tu ai avut iluzia că dacă ajuţi o întreagă planetă, o întreagă planetă o să-ţi fie recunoscătoare. Nu, nici măcar lui Isus Cristos nu-i sunt recunoscători chiar toţi, deşi a mântuit o întreagă planetă. Câţi nu-l înjură pe Dumnezeu şi cu toate astea ei sunt consideraţi cei... normali? Trebuia să fii puţin mai egoist, să mai trăieşti şi pentru tine. Oricum timpul era prea scurt în astă lume ca să-i mulţumeşti pe toţi". "Am încercat să fiu om cu toţi, mai puţin cu tine... Ţi-am produs necazuri, probleme, pentru că nu te-am crezut, aveam preconcepţii şi mă întrebam uluit dacă nu ţi-au ajuns banii şi de aceea mă cauţi din nou pe mine. N-am realizat niciodată că tu vrei să fii cu mine pentru că mă iubeşti". "Acum totul a trecut, eu nu mai port resentimente, aşa a fost destinul, aşa a vrut poate Dumnezeu. Dacă am lămurit măcar acum lucrurile, eu mă simt împăcată. Greşeala noastră a fost generalizarea: eu am rămas dezamăgită exact de idioţii din jurul tău şi am crezut că eşti la fel, tu ai fost dezamăgit, la rândul tău, de aceiaşi idioţi din jurul tău şi ai crezut că şi eu sunt la fel. Deşi eu veneam oricum dintr-o altă lume, cu alte experienţe de viaţă, deşi tânără. Eu eram altcineva, altceva şi n-am avut niciodată ocazia să-ţi explic cine sunt eu în concret. M-ai cunoscut târziu, abia acum şi ştiu că-ţi pare rău pentru mine, dar eu o planetă întreagă aş fi răscolit pentru tine şi nu mi-ar fi părut rău. Credeam că tu meriţi tot binele din lume şi oricum meritai mult mai mult bine. Din păcate, nu m-ai lăsat să-ţi ofer acest bine eu". "Mirela, tu înţelegi? Privite de sus, acum, absolut toate aceste lucruri mă dor, ca o ispăşire a păcatelor mele. M-am purtat urât şi... te-am desconsiderat tocmai pe tine. Aşa e, tu spuneai că nu te-am jignit niciodată. Verbal n-am făcut-o, însă prin atitudinea mea de a nu te crede, am îndepărtat chiar singura fiinţă care ar fi putut să fie la modul real alături de mine. Am vrut doar sex, crezând că-s prea urât pentru... dragoste şi e păcat ce-am vrut eu. Iar tu mi-ai oferit atâta dragoste, cât n-am putut simţi eu... în lumea asta materială în care eu nu puteam percepe ce simţi tu. Îmi pare tare rău... Mai ales când, dincolo, în transmaterialitate, am simţit exact ce-ai simţit tu, a fost o pedeapsă să simt exact suferinţele tale din dragoste pentru mine şi problemele pe care le-ai avut din cauza respingerii mele şi din cauza neglijenţei mele, fără iertarea ta, eu n-am putut să mă înalţ spre Dumnezeu". "Bine spui: neglijenţă. În raport juridic, i se spune culpă. Tu n-ai vrut să mă răneşti intenţionat. Percepţia a fost de vină. Dumnezeu iartă păcatul, las asupra mea această suferinţă în totalitate, NU vreau sub nicio formă să te mai simţi rău". "Pe mine m-a uimit acceptarea ta. Senină, imediată. Mi-a dat de bănuit atunci când toată lumea spunea că eu sunt urât şi rău, când toată lumea avea numai interese că tu mă accepţi aşa senină şi în plus... erai jurnalistă. Eu am crezut că o să scrii şi că o să iasă scandal de can-can şi că o să atrag atenţia publicului şi parcă îmi doream acest scandal tocmai ca să mă răzbun pe presă...". "Ce să fac?!? Pentru Dumnezeu?!!! Aha, deci asta a fost în mintea ta... Nu vreau să te jignesc, dar cum de ţi-ai putut închipui că eu pot face asta, pentru Dumnezeu?". "Da, ştiu, e delicată problema, a fost o nebunie de-a mea, recunosc. De fapt, am crezut că astfel te pot folosi...". "E un paradox că eu sunt cum nu se poate mai jurnalistă, dar tu trebuia să iei în calcul un lucru: jurnalista e femeie. Iar femeia e om, cu sentimente, cu idealuri, cu aspiraţii, cu concepţii, cu conştiinţă, cu tot ceea ce implică titulatura de fiinţă umană, evident. Unii scriu aşa cum le dictează politica editorială, eu eram oricum ieşită din tipare şi scriam numai ce voiam eu. În primul rând, eram femeie, abia apoi jurnalistă, iar femeia din mine s-a îndrăgostit de tine, ce însemna meseria în sine era oricum inutil în raport cu problema principală, adică dragostea mea pentru tine". "Ştiu... Contrastele se atrag. De ce crezi că mă uitam atât de des în oglindă cu tine? Mi se părea o complementaritate perfectă, un întreg...". "Complementaritate, da, era, deci nu nepotrivire sau iubire imposibilă. Nu era absolut nimic anormal în această relaţie, în definitiv". "Vezi, eu atunci nu gândeam aşa, cum spui şi tu, eu generalizam totul, dacă mulţi m-au rănit, obligatoriu mi-am imaginat că tu nu poţi face decât parte dintre ei şi mi-am luat măsurile de apărare exigente fără să fie cazul..." "Nu te mai acuza atât, stai liniştit oricum, sunt alături, accept provocarea de a fi în eternitate cu tine şi lasă acum regretele... Totul va fi bine, o să vezi c-o să te fac fericit... Mai vorbim şi mâine, energiile astea... azi, am obosit..."


Mirela Predan


Va urma

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.11.2018)
Vizualizări: 27 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018