"Doamne, de ce m-ai părăsit?"

Aş vrea să-mi pot găsi liniştea şi, deocamdată, nu pot. Sunt conştientă de faptul că, cel mai probabil, voi balansa aşa... în nelinişte încă ani. Ani de zile. Aş vrea să dorm noaptea şi nu pot. Aş vrea să scap de durerile sufleteşti care îmi dau dureri fizice şi nu pot. Aş vrea să fie totul ca înainte, dar nu se mai poate. Uneori simt că stilul său îmi dă vâna de scris. Alteori simt un imens gol, alteori simt, prezenţa sa. Alteori mă întreb de ce. Şi tot aşa nu-mi găsesc pacea ca un suflet care bântuie, deşi în carne, deşi viu. Mă întreb şi eu uluită când îmi voi găsi liniştea şi împăcarea. Pentru că 15 ani în care eram ferm convinsă că l-am uitat, s-au topit într-o tragică inutilitate. Uneori aş fi preferat să nu-l cunosc niciodată şi să-mi fi derulat destinul meu prin Bucureşti, aşa... fără să ştiu că undeva, pe această planetă, a existat L. vreodată. Uneori îl simt constructiv, vine şi-mi dă idei, alteori îl simt lângă mine ca pe o karmă, alteori îl văd trist, neliniştit, alteori am impresia că ceva nedefinit mă apasă. Şi mă apasă. Alteori am chef de lucru şi lucrez de mă epuizez, acum l-am rugat să vină să colaboreze cu mine pentru plângerea de la CEDO, că se pricepe mai bine, cu siguranţă. Şi am aşa un sentiment ciudat, atât de ciudat, de ireal, de parcă sunt ba îngrozită, ba calmă, ba plină de viaţă. Nu pot să uit ce-a fost între noi cândva, deşi 15 ani uitasem, dar... am rememorat brusc, exact imediat după momentul morţii sale. Nu pot să-mi iert că am fost atât de categorică în a nu lăsa timp de 15 ani nicio portiţă deschisă de comunicare cu el. Când sunt plictisită, obosită, simt cum mă invadează brusc... ideile sale. Despre lume, despre viaţă, despre trecere, despre lumea de dincolo, despre politică, despre economie, despre cultură, despre artă, despre orice. Uneori expun aceste gânduri, alteori le păstrez, dar uneori simt că mă dor toate aceste gânduri şi nu mai pot să le suport, chiar dacă am început să-mi schimb aproape total şi nejustificat prin perspectiva normală, modalitatea de a gândi şi de a percepe viaţa. Da, au fost şi cercetări normale, PENTRU CĂ AM DEVENIT OBSEDATĂ DE PERSONALITATEA LUI L., ca o culme a paradoxului, fix după ce-a trecut în lumea celor drepţi, dar au fost şi cercetări care parcă veneau, sub formă de idei, de inspiraţie din lumea cealaltă... După 15 ani de indiferenţă, să devină în acest context brusc obsesia mea? E foarte, foarte ciudată treaba asta.


În apropierea Rusaliilor, adică a pogorârii Duhului Sfânt, probabil că inspiraţia o să se coboare şi mai mult şi probabil că vor ieşi opere monumentale, aşa cum mi-am propus. Dar uneori mă simt prea mică şi prea neputincioasă pentru o misiune atât de mare, căreia am impresia că n-o să-i pot face faţă, ca o sarcină de serviciu prea grea, dar pe care o accept bucuroasă. Tot ce trebuie e să mă ia încet şi cu răbdare, în stilul său caracteristic, de om răbdător, paşnic şi nedreptăţit. Cineva îl descria exact cum l-am descris şi eu ca fiind iubit, urât, dar punându-şi incontestabil amprenta asupra a tot ceea ce a făcut în viaţă. Până aici sunt perfect de acord cu el, numai că el mai adăuga că era iubit sau... de temut. Nu, de temut nu era pentru nimeni, pentru mine cel puţin a fost omul cel mai dulce om pe care l-am putut cunoaşte într-o viaţă. Răspândea în jurul său dragoste, în niciun caz sentiment de teamă, dragoste, bunătate, împăcare, veselie, evident pentru că doar pentru cine voia şi putea să le perceapă. Abia acum a început să-mi fie teamă, dar nu de L., ci o teamă teribilă de mine însămi şi de percepţia mea viciată, o teamă teribilă legată de misiunea încredinţată mie de a scrie şi nu vreau să-l dezamăgesc. Mai scriu şi eu, mai scrie şi el prin mine şi am un sentiment ciudat atunci când scrie el prin mine: când lucram pe la reviste literare şi edituri, evident că mă ocupam şi de textele şefilor mei: să fie corect culese la calculator manuscrisele, să fie aşezate cum trebuie în pagină (partea de tehnoredactare). Acelaşi sentiment am acuma şi eu: să scriu binele textele lui şefu', să nu fie greşeli, de percepţie, de litere, de redactare. E un sentiment ciudat pe care îl am, pentru că şefu' e în lumea celor sfinţi, dar el îmi dă texte, el veghează să le scriu, el îmi dă idei, eu trebuie să le... corectez şi să le aşez pe site-uri. Foarte interesantă treabă.


Şi mă uit cu groază şi am un sentiment înfiorător, inclusiv la cel ce nu există ăsta cu aiurelile sale agramate şi cu aroganţa sa. Ce josnic e şi ce josnici sunt mulţi. Iar L. a scris o viaţă întreagă numai cărţi, a obţinut numai premii de cultură, s-a implicat activ în promovarae valorilor, a artei, a culturii, a lăsat ceva impresionant ca operă proprie. Şi mă uluiesc şi eu cu groază uneori câtă diferenţă e între creierele umane şi ce pretenţii sunt din partea exact a celor care nu au creier. L., modest, criticat, batjocorit, de politica bizară a partidului-stat şi de Securitate (după 89 ca să ne înţelegem clar), deşi, până la urmă, Dumnezeule, o somitate. El nu putea să tacă, era critic, era ca mine, el nu se mulţumea să vadă prostia şi să nu ia atitudine faţă de prostie şi atunci exact proştii, sigur că s-au înfuriat, cu o furie din asta în stil cel ce nu există, grozavă. Persoanele sunt altele, raporturile de putere sunt diferite, DAR SITUAŢIILE SUNT LA FEL ŞI VĂD CĂ AM PARTE DE ACELAŞI TIP DE LUPTĂ NEDREAPTĂ. Ca un blestem şi mă îngrozeşte ideea, pentru că şi eu sunt la fel ca el şi fiind la fel ca el, acţionând ca el, cred că văd bine în viaţă ce mă... aşteaptă!


Lucrurile astea încă nu-mi dau pace. Simt că au existat momente în care şi L. o fi strigat: "Doamne, de ce m-ai păsăsit?". Iar eu mă simt vinovată că în acele momente eram, la rândul meu singură, dar departe...


Mirela Predan


Va urma

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.25.2018)
Vizualizări: 29 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018