Fire de destin şi întrebări fără răspunsuri...


Zi de zi de aproape o lună şi probabil că aşa voi continua mult şi după cele 40 de zile, în care sentimentul ciudat m-a copleşit. Parcă trăiesc în altă lume şi-mi vine să pun o pancardă mare: "NU DERANJAŢI, INTERFEREZ CU ALTE DIMENSIUNI, TRĂIESC ÎN TIMP ŞI SPAŢIU DIFERIT". Da, aţi spune că e prea recent de la o moarte ca să-mi iau gândul, dar sunt totuşi 15 ani în care niciodată n-am simţit la fel, n-am trăit la fel, nu m-au apucat întrebările, nostalgiile, căutările disperate, sunt 15 ani în care persoana lui nu m-a mai interesat de niciun fel. Nu sunt nebună, pentru că numai cine e ateu nu crede în existenţa vieţii dincolo de moarte, iar eu NU sunt atee, majoritatea oamenilor nu sunt atei. De la semnele clare de prezenţă extrasenzorială, până la gânduri certe care parcă nu sunt ale mele, ca într-un dialog de medium fără voie, toate îmi spun nu doar că ceva există, ci că sufletul lui are treabă cu mine, în mod evident şi cert. Sigur, anii au trecut, am alt drum în viaţă, o reluare de la acel moment, 2003, ar fi astăzi oricum imposibilă, trebuie să-mi văd de drumul meu şi de destinul meu, dar senzaţia este că putem convieţui, ne putem înţelege, nu vreau să-l las să plece, mă simt rău fără el. De fapt, a început să fie aşa ca un soi de obişnuinţă: şi luminile ciudate, şi zgomotele, şi gândurile şi tot. Eu ştiu ce vrea, am lămurit problema: să fim împreună în infinit, pentru că povestea noastră tristă până la urmă de dragoste în viaţă a rămas parcă undeva atârnată, fără final, fără sfârşit. Nu ne-am certat, nici măcar nu ne-am zis "la revedere", am plecat şi 15 ani nu ne-am mai văzut niciodată. Acum parcă amândoi căutăm explicaţii de ce şi tot ceea ce pot spune este că destinul meu a fost altul în viaţă, iar dincolo de moarte, oricum am fost hărăziţi.


Dacă ani de zile n-am ştiut ce-a fost în inima lui, în sufletul lui, aşa cum nici el n-a ştiut vreodată ce-am simţit şi ce-am gândit eu, acum parcă această poartă de comunicare se deschide şi parcă e clar că e nemulţumit. Eu am crezut că este fericit oricum şi fără mine, eu am crezut că oricum problemele pe care le-ar fi avut ar fi apărut oricum independent de mine în destinul lui, dar se vede clar că n-a fost aşa şi tot ceea ce pot să fac este să simt o altă realitate nebănuită practic de mine. Au mai fost oameni care au murit şi totuşi n-am simţit la fel, au transmis oarecum mesaje şi alţii, dar nu atât de clare, de o asemenea acurateţe şi, mai ales, chiar dacă amintirile frumoase cu tata de exemplu le păstrez şi acum, la 17 ani de când a murit, totuşi niciodată n-am avut senzaţia reîntoarcerii în timp, a trăirii efective în acel timp, de parcă ar trebui de undeva să apară, să-l aştept, să vină, să-mi spună, să confirme, să-i cer părerea, adică este extrem, extrem de ciudat ceea ce simt.


De-a lungul timpului, simţurile astea extrasenzoriale ale mele nu m-au înşelat niciodată, fie că am vorbit despre intuiţie, fie că am vorbit despre "a vedea" în timp. Iar mesajele le percep la modul că el vrea să fie cu mine, că n-a fost fericit în viaţă, că are regrete ale comportamentului lui faţă de mine de acum 15 ani, că vrea să mă protejeze. M-aş simţi tare, tare singură fără această prezenţă stranie, din alte lumi, ce nu m-a slăbit niciodată după trecerea sa dincolo. De ce-am aflat că a murit imediat când puteam să n-am habar, de ce au început tot felul de fenomene stranii pe care până atunci nu le-am simţit?


Dacă mie mi-e clar că suflet dincolo de moarte există, că uneori lumile interferează şi că mă lasă rece cine nu crede ceea ce chiar eu am trăit, am văzut şi-am simţit, că timpul şi spaţiul sunt de fapt nişte iluzii şi că este doar o întâmplare că eu trăiesc în Ghermăneşti azi, 9 mai 2018, că ştiu unde trăiesc şi în ce dată suntem, că nu e o altă zi din alt an în altă parte, în alt oraş, eu totuşi am nişte întrebări existenţiale: Biserica a susţinut de secole ca o învăţătură că omul e bine să nu divorţeze, aiureală, pentru că dacă nu te mai înţelegi cu cineva, asta e de fapt, dar niciodată n-a susţinut Biserica să nu te recăsătoreşti dacă îţi moare soţul sau soţia. Exact asta eu n-am înţeles de ce s-a permis, ba chiar mai mult decât divorţul, din punct de vedere teologic. Păi, bun, şi dincolo de moarte ce facem? Ne alegem? Sau ne certăm între noi demonic, cu gelozie, păi, nu că stai, că nu ştiu ce de fapt! Sigur, personal înclin să cred că e ceva transcendent, dincolo de psihologia umană. De fapt, nu ne alegem, suntem predestinaţi unul pentru celălalt şi, evident că perechile sunt unice, că nu poţi fi cu trei bărbaţi în acelaşi timp în infinit. Sigur, dincolo nu există gelozie, nu cred în asta, însăşi gelozia e un păcat, gelozie poate fi eventual în iad. Dar totuşi cum se îmbină şi cu cine rămânem? Ne vedem prietenii, rudele, decedaţi, îi vedem pe cei rămaşi atunci când murim şi... dacă ne supărăm că văduva şi-a găsit şi s-a măritat cu altul şi dacă ne supărăm că văduvul rămas a adus în casă pe altcineva? Îmi amintesc de povestirea cuiva care spunea că cu ani în urmă, unei femei, pasionată de artă, i-a murit soţul. Şi avea într-o cameră numai tablouri. Şi la un moment dat, şi-a găsit un alt bărbat. Ei, bine, într-o noapte, a venit spiritul soţului, a auzit o buşitură puternică şi când a mers să vadă ce s-a întâmplat în camera cu tablouri, toate tablourile erau mişcate oblic. S-a speriat, a fugit din acea cameră, până dimineaţa, o altă buşitură a trântit toate tablourile la podea. Spiritul soţului era gelos, se răzbuna... Aha... Interesantă povestioară. Deci până la urmă, dincolo de moarte ce facem, cu cine rămânem? Eu aşa am simţit mesajul de la L. că m-a ales pe mine şi că suntem sufletele pereche, el a plecat deja, eu am rămas, dar într-o bună zi, când voi muri şi eu, vom fi împreună. Am fost doar iubiţi, nu căsătoriţi vreodată, de unde şi faptul că în iubirea autentică nici nu contează căsătoria. Şi-un singur trup şi-un singur suflet în Cristos... Puteam să nu-l cunosc niciodată, dar destinul meu a fost să ne întâlnim în viaţă, putea să nu-mi placă de el, să-l resping, destinul meu a hotărât să mă îndrăgostesc de el, puteam să fiu acum prin Bucureşti, în garsoniera lăsată moştenire de tata, destinul meu a fost să fiu în Ghermăneşti, puteam să fiu încă din 2005 în Ceruri şi să fiu debusolată, singură şi să nu înţeleg cine-i destinul meu ca bărbat, să cred că altcineva ar fi destinul meu. Ei, da, sigur că l-am luat în calcul şi pe el în 2005. Ba chiar l-am menţionat în Testamentul-mărturie, ca o recunoaştere a vieţii mele. N-am murit eu prima, aşa a fost să fie... Deci iată cum destinul nu ni-l facem noi...


Mirela Predan


Va urma

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.09.2018)
Vizualizări: 24 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018