L., ca alter-ego, eu cred că ştiu care va fi destinul meu! (Capitolul II)


Da, în faţa justiţiei umane a câştigat, definitiv, fără drept de apel, irevocabil. Aşa probabil că o să fiu şi eu. O să-l înving pe cel ce nu există, după care o să mor, pentru că mi-am îndeplinit o misiune. În ultimii patru ani, existenţa mea a fost marcată de război. De un război cuplit cu cel ce nu există, aşa cum toată lumea cunoaşte, aşa cum toată lumea l-a văzut, ajungând de notorietate. Bărbaţi în toată firea, fie au plecat ca laşii, fie s-au lăsat păcăliţi. Eu am rămas pe acelaşi front de luptă, o luptătoare. El, iubitul meu de acum 15 ani, a fost un luptător. Toată viaţa a fost un luptător. Din păcate pentru el, a învins şi-a murit. Mă gândesc şi eu dacă tot acelaşi mi-e destinul, pentru că la un moment dat, fără să vreau, nu cred că l-am iubit întâmplător. Întotdeauna, când ne îndrăgostim, ne găsim alter ego-uri. Oameni care să ne semene interior, psihologic. Oameni cu care să ne înţelegem reflectaţi în oglinda interioară. Ciudat este că şi omul pe care pot spune că-l iubesc în momentul de faţă îi seamănă mult psihologic. Chiar dacă ei nu s-au cunoscut niciodată, chiar dacă genetic, fizic, ca experienţe, sunt complet diferiţi. Au în comun cam aceleaşi lucruri: tandreţea, gingăşia, sensibilitatea, dar şi duritatea, forţa de a lupta, nonşalanţa, generozitatea, deschiderea către umanitate. Au fost alter-egouri masculine ale mele practic. Pentru că e logic că de oricine, oricând, aşa, că uite, a venit şi el... e clar că nu mă pot îndrăgosti. E greu să compari, mai ales că şi atunci, în 2003, ca şi a doua oară, în 2014, a fost... dragoste la prima vedere. Oameni diferiţi, din medii diferite, dar cu un punct comun incontestabil, pe care eu nu aveam de unde să-l cunosc în momentul în care am început să simt: alter-egouri masculine ale mele. Cu experienţa lor de viaţă, cu obiceiurile lor, cu preocupările lor. Ce nu s-a potrivit, am înlăturat, ca o discernere neutră. De aceea stau şi mă întreb: oare care să fie destinul meu?


Aşa cum am spus de la bun început, n-are importanţă cum îl cheamă. NU vreau sub nicio formă să fac astfel de referiri, din motive lesne de înţeles: sunt mulţi oameni care l-au cunoscut, care m-au cunoscut şi pe mine, care nu m-au cunoscut şi pe mine. Chiar NU am nici cel mai mic chef nici de dezvăluiri, nici de ceea ce se cheamă acum judecata lumii. Mă lasă rece, chiar nu are nicio importanţă, scopul meu este cu atât mai puţin să bravez! Şi cum în sufletul meu va rămâne veşnic cel cu numele lui, dar pe care nu-l pot scrie, atunci am considerat că cel mai bun lucru ar fi să-i scriu iniţiala: mă voi referi de acum încolo la el ca fiind L. O iniţială neutră, iar orice coincidenţă este doar... o coincidenţă.


Revenind, el a fost un învingător, luat şi cecretat aşa, per ansamblu. Un învingător, practic în fiecare clipă, chiar şi atunci când a pierdut umilit, pentru că putem raporta la ceea ce a însemnat percepţia înfrângerii. Dar victoria a existat palpabil, concret. Cum viaţa se întoarce, se roteşte, se schimbă, ea nefiind niciodată un mister, ci doar o incapacitate de interpretare din partea noastră a semnalelor existente, a legăturilor, deloc întâmplătoare, pe care le stabilim în viaţă, ca atare, ne putem întreba, aşa cum ne întrebăm când un vis de noapte, bun sau rău se adevereşte cu lux ce amănunte, de ce nu putem interpreta trăirile efective şi ceea ce se întâmplă celorlalţi reflectat în aceeaşi oglindă? Păi, atunci, dacă se întâmplă să simt că L. va fi cel cu care voi rămâne în eternitate, că a fost dragoste la prima vedere, simţind, instinctual, că este alter-ego-ul meu, atunci ce mă face să cred că nu vom avea un destin similar, oarecum în oglindă? Şi atunci să zicem că mai am vreo 20 de ani de trăit, destinul meu fiind să mă lupt, să înving şi să mor. Iar el, oarecum, să-mi ghideze destinul. Pentru că e cel mai ciudat sentiment de lipsă de singurătate pe care l-am avut până acum. Am trăit o viaţă întreagă singură. Chiar dacă cu alţii uneori, sentimentul meu de convieţuire cu cineva a fost complet absent. Deodată simt că sunt cu cineva. Convieţuiesc cu cineva. Iar acel cineva este dintr-o altă lume, paralelă. Dar îmi conferă linişte, siguranţă, sfaturi bune şi prezenţă. Această convieţuire a început acum, prin sentimentul, de abia acum reciproc, de iubire. E foarte ciudat şi de greu descriptibil în cuvinte ceea ce simt. De aceea spun că eu cred că la acest moment îmi cam cunosc destinul. Mă voi ridica, voi cădea, voi învinge şi voi muri. Mai tânără un pic decât normalul vârstei onorabile, dar aşa va fi... Iar când voi muri vom fi împreună în eternitate. Nu ştiu, eu cel puţin aşa simt şi aşa cred că mi se va întâmpla, ca într-un vis care se adevereşte. E similitudinea efectivă din trăiri concrete. Care, evident, că se vor adeveri.


Mirela Predan


Va urma

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.02.2018)
Vizualizări: 47 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018