L., veşnicul copil...

 

Cine a văzut vreodată aerul? Aerul pur, ogigenul sau dioxidul de carbon sau gazul metan. Da, le simţi pe toate, poate doar uneori monoxidul de carbon, sub formă de fum l-am mai văzut se poate spune. Asta nu înseamnă că nu există aer, că aerul nu ne înconjoară sau că cine spune că simte adierea vântului e nebun. Aerul nu se simte, dar aerul mişcă. La fel poate şi sufletul omului, desprins de lumea materială a trupului să se mişte şi să mişte. Nu ne poate face niciun rău, din simplu motiv că spiritul face tot ceea ce poate în esenţa sa să facă şi aerul. Uneori luând forme de aburi. Sigur, uneori mai capătă o formă mai solidă şi se arată sub formă de lumină, alteori se aude sub diverse forme de păcănituri, dar dacă stăm să ne gândim câte frecvenţe radio şi câte game de culori nu percepem, realizăm cât de posibil şi de natural este ca un spirit să poată face astfel de lucruri.

 

Pe L. nu l-aş putea alunga niciodată, din simplu motiv că nu l-aş putea sub nicio formă trăda a doua oară, iar asta cam astfel ar veni. Aşa că-l las în pace, să se vină şi să se manifeste cât are el chef şi când are chef, dacă vrea, la mine o să fie oricând binevenit. Tot ce l-am rugat a fost să nu mă mai enerveze şi să mă lase să dorm, dar exact felul lui de-a fi jucăuş din timpul vieţii parcă se manifestă şi parcă e mai prezent decât oricând cu tot felul de glumiţe şi prostii.


L. era exact ca o pisică. Atât de tandru cât poate fi o pisică din aceea lipicioasă  care parcă vrea să ţi se bage în suflet prin apropierea fizică de tine şi lipeala fizică de tine. Atingerea aceea tandră a unui cap de pisică ce se alintă de tine, acela era tipul de tandreţe al lui L. Şi cum am adorat pisicile, l-am adorat şi pe el cu felul său pisicos de-a fi. Am realizat că, are un interior extrem de delicat, am fost poate una din puţinele persoane care am perceput asta, dacă nu chiar singura. Deşi fizic era ditamai muntele de bărbat, eu la cât de solidă sunt, fiind doar, aşa, o pitică în comparaţie cu el, şi ca înălţime şi ca grosime. Pe cât era de mare în exterior, pe atât era de copilăros în interior, de sensibil, ca un copilaş, care avea nevoie de foarte multă afecţiune. Cel mai probabil a fost foarte protejat în copilărie şi s-a trezit mare că se joacă, numai că... nu mai era mama şi nu mai erau fraţii mai mari, care să-l înţeleagă că se joacă şi să-l protejeze, era doar o lume meschină în care el era blamat şi nedorit, în care era luat ca atare după aparenţa aspectului fizic: un bărbat cât un munte, nici pomeneală de un copilaş fragil. Or, eu am văzut tocmai copilul din el şi, deşi a încercat să facă pe bărbatul şi să mă protejeze, eu am simţit nevoia să-mi asum un pic rolul de bărbat în această ecuaţie, eu fiind, fără menajamente acum, o fire mult mai dură şi mai rece decât el. Mai în vârstă decât mine, paradoxal, mi-a activat puţin instinctul matern... de protecţie, în niciun caz de protejare. Şi cum, aşa cum lesne am spus, percepţia e infernul, poate că nici eu nu m-am făcut înţeleasă suficient. În primul rând, eu ştiam ce vream, dar el nu putea să perceapă că exact asta vreau: chiar pe el, iar fără el n-are nimic sens, el credea că vreau bani, că vreau serviciu, că m-am certat cu cei de la Cronica Română şi atunci voia să-mi ofere altceva de lucru, deşi nu mă certasem, dacă renunţam, renunţam doar că voiam eu, Mircea Micu, Dumnezeu să-l odihnească, mă chema mereu să mă întorc la lucru, nu înţelegea unde am dispărut, ce fac de mi-am băgat concediu fără plată şi nu mai am pic de chef să vin, eu ştiam că am prieteni care mă aşteaptă şi dacă tot nu era să obţin dragostea lui, să obţin altceva, gândeam că n-avea sens, deşi şi acum regret enorm că am fost prea categorică, poate s-ar fi lămurit încet, cu timpul, cine sunt eu. Dar nici el nu mi-a dat nicio şansă, a zis că sunt... femeie, n-am ce să caut la război, el mă protejează şi cam atâta tot. Evident că am simţit oarecum alungarea mea în această răceală, dar nici eu nu mai ştiu ce să cred acum că a fost în mintea lui, pentru că nici eu nu puteam ghici ce gândeşte despre mine, aşa cum nici el n-avea de unde să ghicească ce vream eu: pe el. Or, el poate că învăţat să fie respins, învăţat să cumpere dragoste (atenţie: dragoste, nu sex), n-a înţeles că totuşi treaba asta e o chestie foarte de preţ care nu se cumpără, ea vine şi când a venit la modul real poate că s-a speriat şi el un pic de realitatea ei şi n-a ştiut cum să reacţioneze. Da, acuma poate că a înţeles în sfârşit că dragostea nu se cumpără niciodată, ea vine şi nu vine decât foarte rar şi e foarte măreaţă, pentru că de aceea spun: problema e că amândoi trebuia să ne schimbăm modalitatea de a percepe lucrurile puţin. Lui i-a lipsit foarte mult afecţiunea, că de aia se gudula şi se pisicea ca motanul. Simţea nevoia să facă asta, aşa cum eu, de exemplu, dacă îmi lipseşte afecţiunea, devin rece şi rigidă, nu simt nevoia să fac asta. El parcă miorlăia tinzând după oricine ca un motan lăsat afară într-un loc necunoscut: "miau, cine mă ia în casă şi pe mine?". "Eu bineînţeles, drăgălaşule", ar fi venit din partea mea răspunsul, "dacă şi tu te-ai domestici puţin şi n-ai mai fugi astfel încât niciodată să nu te prind".


L. a fost un om deosebit, un om deosebit, în relaţia noastră de s-a ajuns la despărţire, când iubirea încă nu se împlinise nici de-o parte, nici de alta, am greşit şi eu, a greşit şi el. Trebuie să recunosc şi asta, din păcate. Acum două luni, pe vremea asta, dacă mă întrebai, eu aş fi răspuns în doi peri că eu n-am greşit cu nimic, tocmai pentru că nu-mi făcusem şi eu autoevaluarea, iar când în sfârşit, am avut motivul să mi-o fac: moartea lui, realmente m-am îngrozit de tot ceea ce trebuia să fac şi n-am făcut ca această relaţie să meargă, poate că din naivitate, poate că din prostie, poate că din jenă, era clar că mai era loc de multe pe care ar fi trebuit să le fac şi nu le-am făcut. Or, din moment ce eu am plecat şi n-am mai vrut să ştiu, normal că n-am făcut nimic altceva decât să dau satisfacţie exact duşmanilor lui care simţeau un pericol în iubirea noastră, iar pe de altă parte, atât eu, cât şi el am suferit. Separat, pentru că niciunuia nu ne-a fost bine, chiar dacă eu am trecut cu mai multă uşurinţă peste rele, el nici n-avea pe unde să fugă şi să se ascundă de ele efectiv. Nemernicii l-au pus la zid, ca în faţa unui pluton de execuţie, cei care îl invidiau, au avut ocazia să se răzbune, cei pe care i-a deranjat, au avut ocazia să-l înlăture, ca să nu mai deranjeze, cei pe care nu i-a lăsat să moară, nu l-au lăsat să trăiască şi sunt ferm convinsă că el a murit fără să ştie unde le-a greşit de s-au comportat cu el în halul ăla mizerabil şi adevărul e că nu le-a greşit cu nimic. Lor le trebuia un tiran, un călău real, un dictator, nu un şef-copil care să reacţioneze ca atare: în joacă. Nu i-a iertat nimeni tocmai puritatea, bunătatea şi decenţa, au profitat de sensibilitatea lui interioară tocmai pentru a-l răni, în gesturi care îmi amintesc de rănile lui Isus peste care s-a turnat oţet, într-o lume prea murdară şi prea pervertită, pe care el, în inocenţa lui, nici măcar nu a putut-o percepe ca atare, el văzând doar încredere, prietenie şi bun-simţ în oameni şi neînţelegând de ce unu pe care îl tratează cu bunătate şi blândeţe, râde de el şi îi răspunde cu: "hai, sictir". Pentru că aşa era pus la ordin să facă, de aia, iar ordinele nemernice au pornit de la oameni cărora el le-a acordat încrederea, dar n-aveau niciun reper moral, niciun Dumnezeu, efectiv. L. era profesorul-copil. Şi drama lui a fost că nimeni n-a înţeles asta: cum adică să fie... un profesor copil?


Era sclipitor de inteligent în sens de cult, cu o deosebit de vastă cultură, eu ştiu despre ce vorbesc: a pus enormă pasiune în artă, în oameni, voia ca lucrurile să fie bine făcute, credea că toţi sau că oricine poate să facă ce poate să facă el, nu înţelegea că oamenii nu sunt egali, pentru că n-au creierele egale, că nu poţi pretinde tuturor să fie ca tine şi, drept dovadă, el a crezut în toţi şi s-a ales exact cu nimic.


Uneori parcă îi mai simt în somn pisiceala, uneori parcă mai simt cum mă ia în braţe cu atâta căldură, alteori parcă îi mai simt sudoarea sau respiraţia calmă când adormea în braţele mele. Tresar şi mă apucă nostalgia. De ce să-l alung pe acest spirit care vine la mine? Mi-a făcut vreun rău? Nu. Şi atunci de ce să fiu aspră cu el? Şi dacă nu m-ar fi iubit sau n-ar fi rămas impresionat de iubirea pe care i-am purtat-o în viaţă şi pe care abia acum o poate percepe în adevăratul sentiment al meu, simţind şi el ce-a fost în sufletul meu atunci şi ce-am simţit, atunci cu siguranţă nu ar mai fi venit la mine. De aceea îl las în pace să se manifeste efectiv...

 

"Bun, şi ce se întâmplă dacă uite, în prostia mea, ascult de tine şi fac ce-mi ceri să fac". "Păi, de multe ori ai făcut exact asta. Şi? S-a întâmplat ceva? Nu s-a întâmplat nimic. Te-ai simţit doar bine...". "Nu ştiu ce consecinţe ar putea să aibă..." "În rău, nu, stai liniştită. A-ţi fi bine şi a atrage o stare de bine, nu-i niciun păcat, efectiv! A-ţi fi rău, a-ţi face singur rău acolo e păcatul să ştii. Nu a vrea să-ţi fie bine. E doar un plus de dorinţă, efectiv...". "OK, atunci fac ce-mi ceri, după care recitesc şi public acest text, după care mă laşi în pace până mâine dimineaţă. Stai dacă vrei, nu te alung, dar nu mă mai pui să fac nimic. Promiţi?". "Promit"...

 

Mirela Predan


Va urma

 

P. S. Aseară, până să adorm am văzut cu ochii minţii interioare diverse acte. Îmi apăreau în ochii minţii certificatul tău de deces, certificatul constatator al decesului, cartea ta de identitate, CNP-ul tău (chiar ar fi interesant să verific să vedem dacă L. chiar a avut CNP-ul care îmi apărea mie...), permisul tau de conducere şi parcă paşaportul. Mă gândeam de ce-mi apar mie astea pe sub ochii minţii. Ce să fac eu cu actele tale? Poate o să-mi zici...

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.30.2018)
Vizualizări: 30 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018