Nimic nu se pierde, totul se transformă - O încercare de a stabili parcursul transformării în lumea de dincolo


NU pot sub nicio formă să înţeleg un lucru: dacă este demonstrat ştiinţific că în lumea materială, nimic nu se pierde, totul se transformă, cu atât mai mult de ce există atâta îndârjire în a crede că sufletul e cel care se pierde complet prin moarte. Pentru că este clar că sufletul este absolut superior materiei care nu se pierde, ci se transformă, aşa cum a fost demonstrat. Sufletul înseamnă nu doar experienţă şi amintiri, care nici ele nu se pierd şi e logic să nu se piardă, sufletul înseamnă şi trăiri, stări, sentimente, care niciunul nu se regăseşte în existenţa materială. Dacă biologic, pentru toţi oamenii inima bate la fel, iar ficatul îndeplineşte aceleaşi funcţii, NU vei vedea doi oameni care să aibă aceleaşi sentimente, aceleaşi trăiri, nici măcar aceeaşi percepţie sau capacitate de a învăţa şi experimenta existenţa materială. De ce nimeni nu a putut vedea şi cunoaşte niciodată gândul celuilalt? Asta nu înseamnă că gândul nu există. Toţi oamenii gândesc, chiar dacă nimeni nu poate vedea gândurile şi nimeni nu poate cunoaşte ceea ce gândeşte celălalt, decât dacă îşi exprimă acest gând. Tot aşa şi sufletele celorlalţi, dacă nu le putem vedea, asta nu înseamnă că ele nu există. Şi dacă noi nu putem vedea decât tridimensional, asta nu înseamnă că nu există şi alte dimensiuni, aşa cum iarăşi s-a demonstrat ştiinţific că există. Eu, personal, am văzut cu ochii sufletului meu şi alte dimensiuni, şi înfăţişări de energie. Am văzut şi manifestări gen mişcări de obiecte şi toată gama paranormală: sunete, lumini, forme de energie, zgomote, voci, comunicări care au prins contur cu lumea de dincolo. Ultima dată, dormeam, cu o căldură infernală în camera mea când am simţit o răcoare. Prima mea reacţie în semivis a fost că s-a pornit aerul condiţionat. Pe urmă am realizat că nu e aer condiţionat în camera mea şi l-am perceput pe L. aşa pe undeva prin tavan, el fiind cel care aducea răcoarea. Pe care am simţit-o cum nu se poate mai... fizic. Bun, deci toate aceste manifestări pe care le-am experimentat palpabil, unele în stare de semisomn, altele în stare de veghe pură (aici e şi farmecul când vezi mişcându-se prin casă lucruri sau auzi zgomote, iar tu nu dormi, deci orice confuzie este absolut exclusă, ba chiar mai mult decât atât, oricine altcineva dacă este sau dacă ar fi cu tine ar putea realiza palpabil, material, concret, că se întâmplă acelaşi lucru). Vise legate de decorporalizări ale propriei mele persoane sau fantastice în lumi de dincolo sau cu persoane trecute deja în lumea de dincolo la acel moment, am avut la viaţa mea cred că mii, nici nu le mai bag în seamă, pentru că la mine ele reprezintă regula, nu excepţia, dar le-am încadrat la capitolul de vise. Chiar şi visele premonitorii reprezintă pentru mine regula. Păi, câte portaluri de instanţe am văzut eu în vis dând o soluţie sau alta şi aşa a fost... în realitate a doua zi sau după câteva zile, n-aveţi voi idee.


Pe L. acum îl simt într-o dimensiune mai înaltă decât la început, ceea ce este normal, pentru că spiritul, cu cât trece timpul fizic de la desprinderea sa de corp, cu atât urcă mai mult într-o altă dimensiune, dar el rămâne alături de mine spiritual, nu am sesizat să existe o distanţare, o ruptură a sentimentului. Cel puţin din experienţele pe care le-am avut şi nu doar cu el, ci şi cu alte persoane din familia sau din cercul meu de prieteni trecute în lumea de dincolo, am constatat următoarele: imediat după trecere, înainte de înmormântare şi după, cam până la o săptămână, două, trei, în funcţie şi de gradul de apropiere, am văzut energia persoanei sub formă de lumină. Lumină care îmi apărea pentru o secundă, să zicem, în preajma mea. Şi reapărea şi tot aşa... Era semnalul prezenţei un spirit proaspăt trecut în lumea de dincolo. Când vedeam aşa ceva şi nu ştiam de o moarte a unei persoane cunoscute, ştiam că e semn rău, deja cineva a murit, iar sufletul său a venit la mine. A fost senzaţia pe care am avut-o cu tata, înainte de a afla efectiv că el murise. El a murit într-o noapte, iar a doua zi am început să văd astfel de lumini prin camera mea în preajma mea. Coroborat şi cu faptul că nu mai răspundea la telefon, a fost semnalul de îngrijorare clar: am ştiut că el de fapt... murise. Am aflat abia a doua zi seara în concret că el murise... prin mijloacele materiale, fizice, respectiv telefonul prietenei lui care spărsese uşa de la el şi îl găsise mort în pat. Deci eu n-aveam de unde să mă trezesc într-o dimineaţă, aşa, să văd lumini, să mă gândesc la tata, împreună cu care nu locuiam şi să am brusc înfiorătoarea idee că el a murit. Mai ales în contextul în care când cineva are 44 de ani, numai că moarte într-o noapte nu te gândeşti... Luminile care arătau prezenţa spiritului lui au fost indiciul. Şi la absolut toate persoanele cu care am avut legături personale pe parcursul vieţii (rude, prieteni apropiaţi), am văzut acele lumini, care denotau prezenţa spiritului decorporalizat în preajma mea. Mai mult sau mai puţin intens, mai mult sau mai puţin ca întindere în timp. După un interval de timp, variabil, prezenţa celor trecuţi în lumea de dincolo am simţit-o altfel, într-un mod divers, dar nu prin acel tip de lumini, care la mine e clar când le văd: a murit cineva sau... cel mai probabil urmează să aflu de moartea cuiva apropiat. Nu m-am înşelat niciodată, în sensul să le fi văzut vreodată aiurea şi să nu fi murit nimeni. După care, ştiu că sufletul trece într-o etapă mai abstractă, ca să mă exprim aşa, adică evoluează ca drum. Îl pot simţi, îl pot percepe, uneori pot şi comunica, aşa cum am făcut-o cu L., dar nu mai văd acel tip de lumină, care este specific spiritelor proaspăt trecute în lumea de dincolo. De văzut fugitiv, îl văd altfel, sub formă de aburi, sub formă de specte, chiar şi de lumini, dar diferite de cele primele. Nu ştiu să vă explic exact diferenţa, însă ştiu să diferenţiez tipurile de lumini... empiric.  Nu ştiu cum aş putea să descriu sau să exprim oricum experienţa aceasta oricât de bine aş stăpâni limbajul, semnificaţia cuvintelor. E ceva inefabil pur şi simplu. Dar eu întodeauna ştiu, chiar dacă nu pot descrie, că atunci când văd sau simt un lucru, asta înseamnă una, când văd sau simt alt lucru, asta înseamnă alta. Cu o precizie de 100%. Deci fără nicio urmă de îndoială că despre asta este vorba. Aşa cum am simţit şi spirite malefice uneori în preajma mea, destule, le-am alungat prin rugăciune, transmiţându-le mesaje clare că aici nu e loc de ele, în preajma mea n-au ce să caute, n-au teren şi aşa mai departe.  


Ştiu, poate mulţi veţi spune că sunt "nebună", că am păreri, că am "halucinaţii", că am nu ştiu ce. Evident, cei care nu cred în Dumnezeu. Opinia lor despre mine mă lasă absolut, dar absolut rece. Eu ştiu cât DE REALE ŞI DE ADEVERITE AU FOST TOATE CELE PERCEPUTE DE MINE! Culmea e că mie mi se pare atât de natural uneori ceea ce văd sau ceea ce experimentez ca senzaţie, încât realmente a intrat în rutină. Dacă moare cineva apropiat şi nu văd acele lumini, chiar mă îngrijorez, pentru că e un semnal că el s-ar putea duce în... partea cealaltă, adică în iad şi... nu-mi convine perspectiva...  Ideea este că, mai ales dată fiind şi naturaleţea acestor trăiri, adică nu stau să fac nicio meditaţie, niciun exerciţiu de dezvoltare a capacităţilor extrasenzoriale, niciun efort special, ci pur şi simplu... mie îmi este clar că ar fi practic IMPOSIBIL să nu existe viaţă dincolo. Iar dacă viaţă dincolo există, atunci inclusiv manifestarea ei este posibilă! Şi atunci revin la ideea cu care începeam acest episod: păi, dacă nimic, niciun element material nu dispare, toate se transformă de mii şi mii de ani, aceeaşi materie care exista acum 1000 de ani, transformată, există şi acum, într-un soi din acesta de veşnicie a materiei în veşnică preschimbare fizică sau chimică, după o stricteţe matematică (întotdeauna din ceva rezultă altceva, mai bun, mai rău sau pur şi simplu), cum să se piardă fie şi-un singur suflet de mii şi mii de ani, adică din infinitatea începutului de undeva? De ce toate popoarele lumii şi toate formele de existenţă au avut o formă de religiozitate sau alta? Şi toate popoarele au încă această formă de religiozitate sau alta. Creştinii şi musulmanii cred în viaţa de apoi şi unicitatea trăirii materiale a fiecărei individualităţi, adică o singură existenţă pământească printr-o singură naştere, budiştii, hinduşii cred că, dimpotrivă, sufletul se reîncarnează în cicluri repetate doar că nu mai păstează cu el zestrea amintirilor din vieţile anterioare. Noi, creştinii, o numim dreptatea lui Dumnezeu şi judecata de apoi care se manifestă prin iad şi prin rai. Musulmanii, de asemenea, cred în existenţa raiului şi a iadului, chiar dacă spre deosebire de creştini, modalitatea de percepere a raiului şi iadului diferă. Budiştii o numesc karma şi cred în ispăşire prin reîncarnări în vieţi nefericite, dar care karma are la bază tot faptele rele făcute de cineva. Noi denumim faptele rele ale cuiva păcate. Ei le denumesc karma. Deci toţi cred ÎN ECHITATE UNIVERSALĂ ŞI ÎN RĂSPLATĂ SAU PEDEAPSĂ PENTRU FAPTELE NOASTRE, TOŢI CRED ÎN EXISTENŢA SUFLETULUI DINCOLO DE MOARTE. Azi. Dacă mai ne uităm şi pe Cartea Morţilor a egiptenilor de care eu m-am îngrozit citind-o cândva, prin adolescenţă, dacă vedem că toate religiile au diferite versiuni legate de moarte şi descriu din cele mai vechi timpuri experienţe spirituale este clar că în unanimitate, popoarele lumii din cele mai vechi timpuri şi până azi au încercat să explice ceea ce a rămas, într-adevăr, un mister inclusiv până azi, adică un lucru care se întâmplă, dar care nu se cunoaşte de ce se întâmplă şi cum se întâmplă şi anume... moartea sau trecerea şi traseul sufletului de dincolo. Ca atare, constatăm că există o hai să zic foarte mare bază de date a convingerilor umane legate de dincolo de moarte. S-a dat libertate de conştiinţă tuturor, cu toate acestea, majoritatea oamenilor au în ei măcar o urmă de speranţă în religiozitate. Sigur că adevărul, ca întotdeauna, Adevărul suprem, necunoscut nouă pe parcursul existenţei materiale îmnglobează absolut toate aceste convingeri şi experienţe religioase ale omului, absolut pe toate. Şi atunci e clar că echitate, justiţie divină există, o forţă divină creatoare există, indiferent de modalitatea în care a luat naştere, viaţă dincolo de moarte există, problema punându-se dacă există sau nu reîncarnare, de exemplu, pentru că chiar şi în religiile politeiste întâlnim un zeu mai mare, zeul suprem şi alţii mai mici care pot fi asimilaţi cu îngerii sau cu sfinţii, deci prea mult teoretic religiile nu diferă între ele. Toate au în subsidiar inclusiv dezvoltarea NERECOMANDATĂ de teologii tuturor religiilor de vrăjitorie, de necurat, de ocultism etc, toate au şi zei răi sau existenţe demonice, deci iarăşi confirmă în mare cam aceeaşi convingere. Singura dispută teologică majoră între religii nu este cea legată de existenţa sau inexistenţa vieţii dincolo de moarte, ci de modalitatea de ispăşire a răului, practic legată de existenţa raiului şi a iadului sau de existenţa reîncarnării. Deci convingerile sunt diametral opuse şi se exclud una pe cealaltă. Adevărul probabil că este pe undeva pe la mijloc, în sensul că da, există şi rai şi iad, dar şi reîncarnare pentru acele suflete care au o misiune sau care au o modalitate de a ispăşi, nefiind tranşat cu claritate dacă ei slujesc binelui sau răului şi atunci probabil că pot avea o altă existenţă pentru a-şi tranşa situaţia, pentru ca în funcţie de ce vor face în această viaţă să se stabilească dacă vor merge în rai sau în iad. Practic, eu una nu cred că dacă ar exista reîncarnare, aceasta ar fi legată neapărat de ispăşire (de karma), care poate avea loc şi în existenţa dematerializată, în purgatoriu, ci mai degrabă de tranşarea algerii persoanei în cauză: ce alege prin liber arbitru: binele sau răul, fiind la limita alegerii sale între bine şi rău în existenţa sa planetară. Adică puse în balanţă, faptele bune cântăresc la fel cât şi cele rele ale persoanei şi atunci ce-i va hotărî soarta? O nouă întrupare. Pentru că religia nu a dat niciun răspuns în legătură cu cei care au o balanţă egală şi evident că există şi această posibilitate... Să nu uităm că însuşi Isus Hristos, veşnic s-a întrupat, adică s-a încarnat, nu reîncarnat, ci încarnat, adică noi toţi ne încarnăm atunci când ne naştem şi sufletul nostru oricum pleacă de la un început veşnic fiind oricum de la Dumnezeu, energie în care ne vom întoarce, păstrându-ne, bineînţeles, individualitatea dincolo de moarte. Iar această energie cosmică, universală, vie, nu poate să fie deloc impersonală, rece, lipsită de sentimente, doar ghidând matematic ce se va întâmpla, din simplu motiv că noi, cei creaţi inclusiv spiritual după Dumnezeu, suntem tare personali, sentimentali, diverşi, iar eul nostru interior e atât de puternic şi atât de puternic resimţit chiar şi de cei mai puţin evoluaţi, chiar şi de către animale, încât uneori nici nu cred că ne dăm seama... Păi, dacă noi suntem aşa, e clar că nici Dumnezeu nu poate să fie altfel şi dacă ne aplecăm spre cunoaşterea de noi înşine, e clar că la o altă dimensiune, mai mare îl vom cunoaşte pe Dumnezeu. Dumnezeu e în noi, acţionează clipă de clipă în absolut fiecare.


Mirela Predan

Va urma

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (06.14.2018)
Vizualizări: 29 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018