Nu doar mirarea, ci de-a dreptul uluirea miracolului.... (Capitolul III)


Mă lasă rece cine nu mă crede, nu sunt deloc nebună, ştiu bine că nu vorbesc prostii. Nu mă tem de moarte, am o credinţă foarte puternică, îl iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe diavol din toată fiinţa mea, iubesc Lumina, urăsc întunericul, o groază înnăscută de întuneric, ca un ceva care nu vine neapărat din fiinţa mea, dar aşa sunt eu: mă simt bine în lumină, nu în întuneric. Oricum, Internetul abundă, tarabele de cărţi sunt pline de tot felul de mistere şi de întâmplări ciudate, oricum e liber să crezi, e liber să încerci! Nu deranjează cu nimic pe nimeni şi, în plus, în plan concret, voi continua să trăiesc obişnuit şi cu continuitate, pentru îndeplinirea destinului meu. De mică am fost pasionată de latura misterioasă a cunoaşterii umane şi m-am apropiat de Dumnezeu, că nu degeaba am vrut să studiez Teologia şi-am studiat-o. Dacă n-aveam chemare, nu mergeam acolo, cu siguranţă, cred în echilibrul universal şi în conştiinţa universală, nu cred în extratereştri, este posibil ca fiinţele alea ciudate şi misterioase să fie tot demonii noştri tereştri, care să capete înfăţişări ciudate şi să ne smintească pe noi, cred în puterea gândului, cred în puterea rugăciunii, am studiat cu pasiune istoria religiilor, nu cred în vrăjitoare, iar când există e clar că ele nu pot fi decât demonice (sunt şi vrăjitoare, dar nu orice ţigancă are dar de vrăjitoare, hai să fim serioşi), n-am suportat niciodată predicţiile despre sfârşitul lumii, de fapt după asta îmi şi dădeam seama când cineva minte că ar fi medium, clarvăzător etc. Nu de alta, dar trăim în anul 2018, pentru fiecare om, sfârşitul lumii este propria sa moarte, deci fiecare om atunci când moare vede sfârşitul lumii, judecata de apoi care înseamnă de fapt propria-i conştiinţă şi toate celelalte, dacă va exista vreodată un sfârşit colectiv, la nivel de maxim 100 de ani cât trăim noi, într-o generaţie, oare de ce aş crede că ar trebui ca generaţia asta în care trăim să apuce acest sfârşit colectiv? Nu, nu-i deloc aproape sfârşitul lumii, eu văd peste milenii acest sfârşit colectiv. Nu ştiu dacă există sau nu reîncarnare, habar n-am, eu, una, n-am văzut-o şi ce nu văd nu cred în mod efectiv. Aşa cum am văzut viaţa de dincolo de moarte şi am simţit cu sensibilitatea acestui trup însoţit de trupul eteric multe lucruri, inclusiv harul lui Dumnezeu, reîncarnarea n-am perceput-o niciodată, deşi mi-e clar că viaţa noastră nu începe când ne naştem, pentru că însăşi Biblia spune că sufletul este de la Dumnezeu. Păi, dacă sufletul este de la Dumnezeu, atunci este, la rândul său, veşnic, ca atare, n-are început din moment ce n-are sfârşit. Sigur, sunt multe lucruri care sunt considerate mistere, inclusiv de Biserică, cum este şi cel mai mare mister: Misterul Sfintei Treimi sau Misterul Euharistiei, alt mare mister al existenţei, al prefacerii de vin şi de pâine în trup şi sânge cu care să ne împărtăşim. Sunt creştină, foarte credincioasă, dar deloc dogmatică, adică ştiu că dogma a creat războaie, care încă se mai poartă şi dogma şi închistarea vin de la satana, în niciun caz de la Dumnezeu. Dacă vezi că unii şi acum cred că dacă mai omoară 15 inşi şi se sinucid merg direct lângă Allah ca eroi şi nu înţeleg că acel Allah care vrea sânge şi moarte e de fapt satana, iată ce înseamnă dogma şi închistarea şi iată cum ea nu poate veni de la Marele Creator, Dumnezeu, chiar dacă unii îi spun God, alţii Dios, alţii Dumnezeu, alţii Allah, alţii Budha, nu contează, este clar că ne referim la aceeaşi forţă creatoare şi la aceeaşi conştiinţă supremă, care nu poate fi decât bună şi minunată, dreaptă, dar iertătoare, lumină din lumină, adevăr absolut şi cunoaştere supremă, care nu vrea sânge, care nu vrea moarte, care nu vrea război în numele ei, care nu vrea nedreptate şi fanatisme. Este exact Fiinţa căreia eu îi spun Dumnezeu şi care are trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Duhul Sfânt fiind o parte din mine prin revelaţie şi înţelepciunea cunoaşterii prin sacramentul mirului, pe care l-am primit pe undeva pe la vârsta de 12 ani.

 

Dar înclinaţiile acestea spre cercetarea a ceea ce e dincolo, aşa cum spuneam, le-am avut încă de foarte mică. De când bunica, Dumnezeu s-o odihnească aprindea candela şi se ruga şi mă îndemna şi pe mine în fiecare seară să mă rog la icoane, de când în fanteziile mele de copil veneau draci noaptea să mă sperie, deşi bunica, cea care m-a crescut, îmi spunea mereu că dracii nu au cum să vină şi ca atare n-am de ce să mă tem. Toată adolescenţa am trăit într-o lume aparte, în care senzaţiile extrasenzoriale, pasiunea cunoaşterii misterelor şi apropierea de teologie, de existenţa Creatorului mi-au dat forţa să trăiesc mirific şi cu pasiune. Treptat m-am îndepărtat, am ajuns să trăiesc în profan, desacralizată şi să uit adesea că singura pasiune care m-a făcut vreodată fericită a fost pasiunea credinţei şi a cunoaşterii de Dumnezeu. Evenimentele recente legate de moarte m-au făcut să mă întorc la Dumnezeu, să-mi fie teamă să mai fac păcate, să-mi fie teamă că există necuratul care mă poate ispiti şi care mă vrea în iad chinuită, însă pe mine nimic din toate astea nu mă mai sperie dacă îl am alături pe Dumnezeu. Aşa, ca în 2005, aşa ca în 1996 când am avut o poartă de revelaţie şi am început să caut adevărata credinţă, aşa ca acum. Şi uneori lumea aceasta mistică m-a fascinat, alteori m-a speriat atunci când am început să simt că sunt forţe care vor să mă tragă de fapt, în jos, spre nefericire. De ce am fost tot timpul veselă şi optimistă, deşi trăind adesea fără bani, fără familie, fără de niciunele? De ce veselia nu a dispărut de pe chipul meu? Secretul este simplu: l-am căutat în preajma mea mereu pe Dumnezeu. Mereu pe Dumnezeu. Şi normal că n-aveam cum să nu fiu veselă, dacă aveam lumină şi pe Dumnezeu cu mine, nici că-mi trebuia mai mult, aveam linişte, eram sănătoasă, împăcată, n-a existat problemă pe care să n-o rezolv sau să mor de foame sau să stau nefumată sau să stau neîmbrăcată şi să umblu în zdrenţe. Absolut pe toate astea le-a rezolvat cu seninătate întotdeauna Dumnezeu care arareori m-a părăsit pe mine, foarte rar, pentru că eu l-am chemat în preajma mea mereu. Mi-a plăcut să fac în casă altar, să pun multe icoane şi să trăiesc ca într-o biserică, să miroasă întotdeauna a tămâie şi a mir, să simt că parfumul meu preferat este mirul (are un miros deosebit de plăcut), să simt linişte şi pace şi împăcare, să simt că este cu mine Duhul Sfânt. De aia am fost fericită, deşi majoritatea oamenilor în locul meu s-ar fi simţit copleşiţi.


Iar voinţa mea nu mi-o poate influenţa decât Domnul, lucrez ca unealtă a Domnului şi Dumnezeu e cel ce mă ghidează într-un mod evident. Apropo de voinţă, îmi amintesc că eram prin clasa a IV-a. Şi la un moment dat, un coleg de clasă vine foarte bucuros că a învăţat (nu-mi mai amintesc de la cine, nici măcar dacă ne-a spus de la cine) o metodă de hipnoză şi, surpinzător, metoda i-a ieşit. Cu toţi colegii de clasă cu care a încercat, mai puţin cu... mine. Şi-a încercat din nou şi din nou, la momentul acela de relaxare, se producea blocajul, eu nu voiam să intru deloc. Un coleg chiar a crezut că-i dimineaţă şi se află în pat acasă, aşa de profund adormise, eu am zis că ce naiba e asta? Cum să mă hipnotizeze pe mine cineva, să mă bage într-un soi de transă? Aşa ceva e imposibil şi cu mine după vreo patru, cinci încercări eşuate, n-a reuşit. Citeam aseară o carte de psihologie, în care medici psihiatri curanţi mai practică şi hipnoza pentru îndepărtarea obiceiurilor negative ale pacienţilor şi vindecarea lor de fobii. Nu am fobii, cel puţin nu anormale, e o lume oricum mult prea dură ca să-ţi permiţi fobii. Unde n-aş avea eu bani şi să-mi fie... frică să ies pe stradă să-i cheltui, să sufăr de agorafobie? Apreciam însă răbdarea unui medic psihiatru şi a persoanelor care veneau în ajutor unor astfel de persoane. Păi, să mă solicite pe mine cineva să-l însoţesc la cumpărături că nu poate să meargă singur că se teme de spaţii... deschise, îl apucă nervii în aglomeraţii sau să mă ajute să-l însoţesc în lift ca să scape de claustrofobie, păi, m-ar apuca nervii. Aş zice că ori e idiot şi s-a terminat naibii orice terapie, că l-aş băga în depresie direct, ori să mă scutească de tâmpenii sau să mă plătească. Eu n-am învăţat să trăiesc cu fobii... şi m-ar enerva ca o persoană din jurul meu să le aibă! Fobia vorbitului în public era un pic, aşa, mai umană, atunci nu m-aş enerva, aş zice: ia, măi, nene, ştii ceva, cât îmi dai să te scap de stress-ul acesta şi să vorbesc în locul dumitale eu? Dar să stau să ascult discursuri ca metode terapeutice, să se deprindă şi el să vorbească în public, haideţi să fim serioşi... Deci apreciez munca de psihoterapeut, mai ales că realizez că eu n-aş avea răbdarea s-o practic niciodată, când vezi că pe cineva îl doare capul, e clar, bietul om îl doare, se chinuie, a făcut un accident vascular cerebral, am toată compasiunea, dar când cineva are fobii, pe care eu le numesc "fiţe", nu mai am aceeaşi compasiune faţă de boala lui... Pentru că ţin de voinţă şi, cu siguranţă nici nu m-aş trezi anxioasă în mijlocul mulţimii, dar nici psihoterapia prin hipnoză e clar că n-ar avea niciun efect pentru că n-aş putea să fiu hipnotizată eu.


Aveam vreo 16 ani şi nu mai ştiu în ce revistă de paranormal citisem că se poate comunica cu spiritele prin intermediul unui pendul, care trebuia să fie alcătuit dintr-un inel din aur şi-un fir de păr, deasupra unui pahar pe fundul căruia să se strecoare nisip sau cenuşă, cu jumătate apă neîncepută, în fine. Metoda aş putea s-o practic şi acum, dar nu am chef pentru că o să vă şi explic de ce. Bun, aveam un inel din argint şi-am legat nişte fire de păr, gândind că funcţionează şi cu argintul. Am avut dreptate, pentru că imediat am simţit după puţine minute de concentrare că firul de păr se mişcă şi inelul loveşte marginile paharului fără să-l mişc eu, ci o altă forţă care vine, de undeva din lumea paralelă. Mai întâi, am stabilit condiţiile de răspuns, adică să-mi arate care să fie "da" şi care să fie "nu" şi era ceva de genul trei bătăi şi cinci bătăi, dacă mesajul era mai lung fiecare bătaie însemna o literă, de exemplu "a" era 1, "b" era doi şi aşa mai departe. Am stat cam preţ de o lună de zile periodic de vorbă cu o persoană care zicea că este femeie, că se numeşte Acfel (exact aşa a bătut pe peretele paharului când am întrebat cum o cheamă). Am întrerupt dialogul atunci când am simţit că începe să mă acapareze şi, în mod ciudat, am început să mă întreb dacă chiar este cine pretinde, adică dacă a fost cândva o femeie sau e un spirit demonic, care a venit să-mi facă mie rău. N-am mai folosit niciodată metoda pendulului pentru că dacă chemi aiurea, pe cineva, niciodată nu ştii cine vine, pot fi demoni, pot fi spirite rele şi poţi să nu mai scapi de ei, mai bine renunţi şi îţi vezi de treabă. Acfel probabil că a fost chiar cândva femeie, nu mi-a făcut niciodată niciun rău şi i-am purtat în ani o amintire stranie, a fost prima mea experienţă palpabilă cu un spirit care probabil că avea chef de vorbă. Atât şi nimic mai mult...


Date fiind multiplele experienţe pe care le-am trăit, o mare parte din ele povestindu-le aici de-a lungul a mai multe capitole de scriere, faptul că lumea de dincolo comunică şi există şi eu o percep nu poate fi ceva ciudat sau nemaiîntâlnit pentru mine. Eu nu mi-am dezvoltat capacităţile extrasenzoriale, implicit intuiţia pe care ştiu că o am dezvoltată şi care nu dă niciodată greş la mine pentru că n-am avut chef, asta neînsemnând că nu ştiu despre ele nimic şi că n-aş şti ce înseamnă. M-am desprins, am trăit în material, în concret, n-am vrut să par o ciudată, n-am vrut să risc şi să "ating" vreun demon, fiind foarte periculos în lumea asta dacă nu ştii pe unde să o iei şi dacă nu ştii să o controlezi (logic!), adică nu e un spaţiu al aventurii, hai, am venit şi eu de curiozitate să... vorbesc cu spiritele, nu merge, pentru că s-ar putea să ai surprize neplăcute mari şi să vină necuratul, tare bucuros că-l chemi... Deci trebuie să ştii bine cum chemi şi pe cine chemi... şi la cea mai mică mişcare ciudată să ştii să te retragi şi să deţii controlul, ca la un volan la care ori mergi pe autostradă, ori tragi pe dreapta şi staţionezi. Dar deţii controlul, că dacă pierzi controlul volanului, e riscant, te duci direct în moarte prin accident. Ei, şi cu lumea asta extrasenzorială, a spiritelor, e la fel: adică trebuie să ai "carnet" şi să ştii să fii un bun şofer. Iar eu nu m-am specializat în lumea asta extrasenzorială, nu m-am profesionalizat, chiar dacă, să zic aşa, deţin demult "carnet".


Ei bine, ca atare, nu comunicarea asta m-a şocat în sine atunci când a apărut L. Şi păcăniturile, şi luminile, şi aburii, şi mesajele erau nişte chestiuni care ştiam că există, şi viaţa de dincolo de trecere ştiam că există adică nu era nimic nou. Evident că ştiind că este L., normal că m-am simţit în siguranţă. Adică era ca şi cum ai conduce maşina pe un drum drept, necirculat de nimeni altcineva, normal că e mult mai simplu şi aproape imposibil să faci accident. Ceea ce m-a uluit aici e altceva cât se poate de normal şi de uman, nemisterios şi cu întrebări deloc misterioase raportat la normalitate, dar care încă mă şochează, vă spun drept. De ce a venit la mine, de ce mi-a acceptat exact după 15 ani şi în condiţiile acestea de dincolo de trecere, iubirea, de ce mi-a acceptat această iubire exact într-un moment în care eu uitasem de existenţa lui şi numai la L. nu stăteam să mă gândesc, de ce m-a bulversat atât de tare? Mă bucur că a venit la mine, l-am iubit, n-aveam cum să-l refuz până la urmă, era inuman să-l zgornesc, logic, dar totuşi este experienţa cea mai elocventă în lucrul meu cu... oamenii dintr-o altă dimensiune, exact când poate că nu aveam niciun chef să mă ocup de asta, evident! De ce simt acum, după 15 ani, aceeaşi iubire, iubire năucitoare, pasională pentru el, el fiind acum în dimensiunea de dincolo? De ce e atât de legat de mine şi de ce eu m-am legat atât de mult de el? Acestea sunt întrebările care reprezintă nu mistere pentru mine, pentru că explicaţia mea e clară: el şi-a dat seama că eu chiar l-am iubit, a perceput cu alţi ochii adevărul acestei iubiri, acolo unde nu e loc de minciună, regretăm amândoi timpul scurs departe unul de celălalt, ci uluiri. Pur şi simplu uluiri. Cum de se poate, cum de nu l-a iubit de-a lungul existenţei mai mult nicio altă femeie, cum de ne-am regăsit aşa abia acum, în acest context?
De aceea mă simt uluită ca în faţa unui miracol, la momentul adevărului suprem. Şi un sentiment ciudat de beatitudine, transmisă de el, dar şi de durere, normală în existenţa noastră când afli că cineva a trecut dincolo, de dragoste emanată, de continuitate, de lucruri rămase neterminate şi care trebuiau să fie discutate, toate acestea mă cuprind şi încep să simt cum se înflitrează în mintea mea, transmiţând mesaje şi deja nu mă mai simt atât de singură şi nonsensul vieţii mele dispare, elucidându-se, conturându-se pentru ce şi pentru cine am trăit, în definitiv.


Când eram mică aveam şi poveşti care se terminau întotdeauna cu bine, în care eu mă identificam cu personajul feminin, evident, erau poveştile mele, erau oarecum şi presentimente, dar erau şi poveşti de profunzime în care lucrurile nu se terminau aici şi n-aveau continuitate aici, exact ca această poveste dintre mine şi L. Acum, ciudat, am văzut această latură a uneia dintre poveşti... unirea de dincolo de trecere. Da, NU mă aşteptam să vină şi să răspundă sentimentelor mele de acum 15 ani de iubire. Pe bune, am crezut că-i doar în treacăt pe la mine, vrea să mă salute şi pleacă, dar de unde? A fost practic un răspuns al sentimentelor mele de acum 15 ani şi răspunsul lui mă marchează. Pentru că şi el a fost o personalitate pe atât de puternică, pe cât de sensibilă, pe cât de măreaţă, pe atât de umană, pe cât de masculină, pe atât de duioasă, un echilibru perfect de fapt cu mine, într-o complementaritate nici de mine măcar bănuită vreodată, dacă lucrurile ar fi stat cum trebuie şi nu ne-am fi cramponat de prejudecăţi, de propriile noastre minciuni spuse nouă înşine, de indiferenţa şi lipsa de răbdare în a mai verifica dacă mai trebuie să le credem sau nu...!


Povestea aceasta de dragoste cu siguranţă are un final: la un moment dat, peste trei, cinci, 10, 20, 30, 50 de ani, când o vrea Dumnezeu, şi eu o să mor şi atunci o să fim împreună. Problema este că deocamdată va trebui să înţeleg că viaţa mea oricum nu va mai fi niciodată la fel ca în cei 15 ani şi că va trebui să mă obişnuiesc cu această postură, oarecum de "văduvă" care trăieşte aşteptând împlinirea menirii şi care trebuie să-şi continue viaţa cunoscând de acum ce va fi dincolo şi, mai ales, convieţuind şi obişnuindu-se inclusiv cu ideea că acest bărbat este destinul ei.


Această carte până la urmă care este un eseu, o cugetare şi în acelaşi timp literatură autobiografică îşi propune să îmbine dragostea, existenţa vieţii de dincolo şi mai ales uluirea mea că marele L. m-a ales pe mine, deci nu a fost nimic zadarnic, nici efortul meu, nici riscul meu, nici chinul meu... Deşi aparent toate acestea păreau zadarnice şi fără nicio logică, iar eu un om pierdut din cauza nechibzuinţei mele de a mă îndrăgosti de cineva nepotrivit. Ei, uite, că astăzi nici nu mai îmi pun problema dacă a meritat sacrificiul. Cu siguranţă, da şi cu siguranţă mă simt împăcată şi mulţumită. Nu, nici pe departe, nu m-a blestemat, ci m-a binecuvântat până la urmă Dumnezeu...  


Mirela Predan

Va urma

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.11.2018)
Vizualizări: 26 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018