"Nu plânge! Nu e timp de plâns..."


Doamne, ce fericită eram acum 15 ani pe vremea asta! Ce senzaţie de împlinire sufletească aveam, ce bine mi-era în al nouălea cer! Şi acum ce sunt? O fiinţă tristă care trebuie, ca o necesitate, să mă apuc de procese, ca să uit dorurile şi aleanul, cu mulţumirea şi credinţa în suflet că tot acest paradis al trăirilor de atunci, cândva, în eternitate, le voi regăsi. Mă gândeam eu atunci la moarte şi la despărţirea din viaţă? Universul meu era numai L., zburdam ca o recompensă a împlinirii, a atingerii perfecţiunii, cu o raţiune care niciodată nu mai mă lăsa să prind aripi, acum ce fac? Sunt un izvor de lacrimi şi de neputinţă, cu timpul care trece inexorabil, cu ceasul vieţii care s-a dat în urmă, cu atâtea amintiri care izbucnesc de pretutindeni, cu chemarea dorului de fericire şi de împlinire, acum sunt nimic. Cu adevărat nimic. Am trăit măreţia perfecţiunii poate că fără să-mi dau seama, acum stau şi plâng într-o rece rutină şi degeaba vreau să prind aripi, pentru că nu sunt în stare de nimic. Doamne, greu destin mi-ai dat, să văd paradisul şi să mă întorc în neantul plictiselii neputincioase, al rutinei, al unei misiuni de cruce încredinţate pe acest pământ, regretând toate clipele netrăite împreună alături de o iubire superlativă, gândindu-mă că în clipele astea totul este prea puţin, prea neiertător, prea crud destinul. Acum 15 ani pe vremea asta aveam aripi de zbor, dar aripile s-au frânt demult în lumea materială, iubirea a încetat şi mi-am revenit la o viaţă de chin şi de neimportanţă, la o viaţă mizeră şi rece, la un drum care parcă nu duce nicăieri şi nici nu va mai duce vreodată, cel puţin nu în plan personal, chiar dacă în plan profesional cu siguranţă vor exista împliniri. Atunci aveam aripile zborului faţă de cea mai mare iubire, acum, cu aripile frânte, trebuie să trec prin lumea asta, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi cum viaţa aleasă de mine de 15 ani de zile ar reprezenta unica cale, iar eu mi-aş purta crucea în continuare, înţelegând că dacă eram oricum în stare să fug la sute de kilometri în necunoscut, ştiind că undeva mă aşteaptă el, acum nu pot să fug chiar dacă, ştiu că la goana acestei fugi, ca o lumină mare de la capătul tunelului, mă aşteaptă tot el, cu aceeaşi pasiune şi dorinţă, acum nu ne desparte doar distanţa, ce poate fi brăzdată, ci şi dimensiunea, ca un moment de răscruce şi de disperare: acum nu se mai poate veni. Chiar dacă odată şi odată, numai Dumnezeu ştie când, cu siguranţă, voi veni.

 

Şi uite că am un plan, ca să mai dau puţin sens vieţii mele. Mi-a spus că ar fi vrut să avem un... copil. Acum e clar că nu se mai poate, dar... voi înfia unul, îmi propun treaba asta pentru a nu spune că n-am fi trăit. Regret, regret şi mă doare fiecare clipă pe care nu ne-am petrecut-o împreună, regret rutina asta nemernică, deşi se putea, era posibil, pentru mine nu contau spaţiul şi timpul câtă vreme am impresia că şi acum se mai poate să nu conteze. E tot ceea ce regret. Da, sigur, o viaţă poţi trăi oriunde şi oricând, o poţi lua de la capăt, poţi cunoaşte oameni noi, poţi dezvolta parteneriate noi, poţi munci oriunde, implicit în orice domeniu. Am înţeles că se poate trăi oriunde, aici, în Snagov, în Paris sau în Honolulu, însă de iubit nu se poate iubi oricine şi oricând... Asta este tot ceea ce am înţeles eu şi acum amărăciunea mă apasă cu atât mai mult cu cât nu ne mai desparte doar distanţa, indiferenţa umană şi strâmbele oamenilor răi, ci dimensiunea cuantică a unui alt timp de existenţă, în care deocamdată e clar că nu vreau să intru, adică nu vreau să mor prea curând, deşi nu mă tem de moarte, deşi uneori mi-aş dori-o ca o laşitate, pentru a scăpa de rutina asta a unei vieţi insipide, care totuşi a avut cândva o logică frumoasă pe Pământ. Mda, uite misiuni: să merg, să-i cercetez viaţa, să scriu cărţi despre, să... înfiez un copil care să fie "al nostru", aşa cum şi-a dorit. De ce nu? Să fac carieră şi să obţin victorii.


Mă podidiseră lacrimile. Şi L. a venit şi mi-a zis: "Nu plânge, mâine ai proces, ai de lucru. Pentru ce-ţi iroseşti timpul plângând? Mai bine râzi şi bucură-te că sunt oricum cu tine. Acum 15 ani pe vremea asta dacă erai fericită, înseamnă că meriţi bucuria. Acum e clar că ai altceva de făcut..."


Mirela Predan


Va urma

 

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.23.2018)
Vizualizări: 27 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018