O viaţă frumoasă, dar cu un singur regret...


Am stat şi eu şi-am făcut aşa, un bilanţ al vieţii mele, nu doar din urmă cu 15 ani, ci unul oarecum general. Vedeţi voi, cum am trăit eu, aşa, mai sărăcios, mai prost, mai uneori în situaţii limită, eu am fost fericită. Şi acum aş fi şi mai fericită dacă aş fi sănătoasă de fapt. Dar nici măcar pentru sănătate nu-mi fac griji. Pentru că eu am avut capacitatea de a elimina automat ceea ce a fost rău şi să consider că a fost o experienţă care să-mi dea imbold spre viitor. Am gândit pozitiv, constructiv şi l-am avut pe Dumnezeu aproape. Trei principii deosebit de importante m-au guvernat: să nu mă îndatorez (drept dovadă, n-am avut nicio datorie importantă cu excepţia taxelor şi amenzilor de RATB sau a unor sume infime gen 50, 100 de lei foarte rar), să nu încalc legea (n-am ajuns niciodată în situaţia de a-mi pierde libertatea, Doamne fereşte!) şi să-l am pe Dumnezeu mereu în preajma mea, să-l caut pe Dumnezeu în preajma mea. La 38 de ani, pot spune că am avut o viaţă împlinită, pentru că am rămas eu însămi, n-am acceptat nici jumătăţile de măsură, nici compromisurile, am ştiut să-mi văd limitele, dar nici nu m-am autodispreţuit, am ştiut ca prin muncă cinstită să ajung întotdeauna la un liman al supravieţurii. În definitiv, NU am disperat nicidată dacă n-am avut bani. Şi dacă sărăcia lucie este chinuitoare, dincolo de supravieţuirea necesarului nu mi-a mai trebuit nimic altceva. Am adunat averi interioare, dar şi două case, pe care, până la urmă, adevărul e cam altul: nu prea am cui le lăsa în urma mea. Da, la 38 de ani îmi fac planuri de viitor, pentru că de abia acum se duce tinereţea lipsită de griji, pentru că deşi n-am fost o iresponsabilă, eu n-am avut griji majore, trebuie să recunosc şi asta, de fapt. Şi planurile mele sunt patru de fapt:
1. SĂ TERMIN O DATĂ PENTRU TOTDEAUNA NEMERNICIA ASTA DE RĂZBOI CU CEL CE NU EXISTĂ, DAR NU PRIN CEDAREA MEA, CI PRIN ARESTAREA LUI, că a trecut cam multicel de când cam ar fi fost cazul să se întâmple asta şi prin decimarea celui care nu m-a lăsat în pace să-mi văd de viaţa mea cu obsesii, paranoi şi frâne
2. SĂ STUDIEZ DREPTUL ŞI SĂ DEVIN AVOCATĂ
3. SĂ REZOLV PROBLEMA DE SĂNĂTATE ŞI SĂ FAC UN COPIL FĂRĂ A AVEA ŞI SOŢ SAU SĂ INFIEZ UNUL.
4. SĂ MĂ OCUP MAI PUŢIN DE POLITICĂ (DUPĂ CE TERMIN PROBLEMA CU CEL CE NU EXISTĂ) ŞI MAI MULT DE LITERATURĂ ŞI DE CERCETARE
Eu cel puţin aşa văd problema de viitor, ştiu că şi L. e de acord cu asta, cred că a venit momentul să nu mai pierd vremea aşadar.
Da, uneori regret că n-am făcut lucruri pe care timpul nu le mai poate întoarce, ca de exemplu să nu fiu atât de categorică în despărţirea mea de L. de acum 15 ani, să-i fi lăsat măcar o portiţă, o posibilitate de comunicare. De fapt, e singurul meu regret în viaţă, pentru că şi să fi rămas alături de L. viaţa mea oricum ar fi fost la fel, aşa cum mi-o programasem, adică fără tumult al bătăii de cap inutile, al goanei după bani şi după posibilităţi extraordinare pe care nu mi le-am dorit niciodată de fapt. În lipsa sa, cu indiferenţa sa, am simţit că dacă mai rămân există riscul ca viaţa să nu-mi mai aparţină mie, ci dogmelor, cutumelor, judecăţilor de valoare etc. De fapt, sper să mă ierte şi să mă înţeleagă, dar de aceea am plecat. Voiam ca viaţa să-mi aparţină mie, fără să realizez că de fapt, viaţa oricum era în mâinile mele, nu trebuia decât să fi insistat şi să-mi fi dat imboldul, atâta tot de fapt. Dar chiar dacă alegeam să plec sau dacă alegeam să fie altceva pentru mine, să trăiesc aşa cum mi-am planificat, această portiţă de comunicare trebuia să fie menţinută, este tot ceea ce-mi reproşez de fapt.
Una peste alta, au fost şi pentru mine lecţii, lecţii de viaţă, am învăţat cel puţin câteva lucruri importante: să las portiţe de comunicare cu oricine, să nu zic niciodată nu mai vreau să mai vorbesc cu o persoană anume, pentru că poate veni vremea când să regret că nu l-am ajutat, când să mă simt prost ştiind că cineva are nevoie de mine, iar eu nu-s acolo şi nu mă interesează. De asemenea, am mai învăţat să nu mai blestem, pentru ca nu cumva să se întâmple şi să regret cele întâmplate, prin forţa propriilor mele gânduri. Pe L. l-am blestemat să fie în situaţia mea, în locul meu, să simtă ceea ce simţeam eu atunci: singură, străină, departe, batjocorită, într-o lume ostilă, dezamăgită total. Sigur că mă aşteptam să discutăm despre viitor altfel: ca de la iubit la iubită. Când îţi încredinţezi cu încredere soarta în mâinile cuiva, aşa cum am făcut eu acum 15 ani, indiferenţa normal că nu putea avea decât un rezultat catastrofal. Da, ştiu, gura lumii, aiurea... dar, în definitiv, lucrurile erau simple: voia să fie cu mine sau nu voia. Dacă nu voia, trebuia să mă fi lăsat de la bun început în pace, să nu mă mai cheme, eram şi eu un destin, în definitiv, un suflet, aşadar. Dacă voia, atunci nu trebuia să mă lase în pace, în dorul lelii, trebuia să discutăm de fapt. Ştiu, a existat momentul în care m-am blocat, poate din timiditate, poate din cauza emoţiilor, dar una e când cineva te invită pe poarta sufletului, aşa cum a făcut în primele dăţi, alta e când se întreabă ce mai cauţi agasat oarecum de prezenţa ta.
Una peste alta, prostiile trecutului ne-au afectat pe amândoi în ani şi am ajuns să mai luăm lecţii de viaţă de la viaţă chiar şi după, iată, 15 ani. Să recunoaştem practic că ne-a fost mult mai greu despărţiţi şi că nu există basme cu feţi-frumoşi şi cu zâne, din păcate, în care finalul este întotdeauna unul fericit. Mai există şi situaţii de genul celei care, practic a definit propria-mi viaţă, mai există şi situaţii în care felul de a proceda nu a fost unul tocmai fericit. Şi cea mai importantă, deloc ultima dintre lecţiile primite este aceea că întotdeauna trebuie să ai grijă ce-ţi doreşti pe această lume, pentru că sigur se va împlini ceea ce îţi doreşti, mai devreme sau mai târziu, indiferent dacă ceea ce-ţi doreşti e bun sau rău şi, dacă n-ai analizat pe toate părţile problema, e clar că s-ar putea să ne trezim în faţa unui fapt împlinit tragic, nu benefic. Eu mi-am dorit să plec, 15 ani am crezut că este cel mai bun lucru pe care îl pot face: să-mi reiau stilul de viaţă liniştit dar plin de nonsens. Au trecut 15 ani şi iată că am ajuns să regret enorm că mi-am dorit asta şi să regret enorm că nu se putea ajunge totuşi la o îmbinare a opţiunii mele iniţiale de a fi împreună cu L. Au trecut 15 ani şi sunt ferm convinsă că şi el a regretat şi regretă că a considerat că e mai bine fără mine, ca să nu se complice. Complicaţiile au apărut oricum, NECAUZATE de mine şi sprijinul meu ar fi fost în situaţia dată extrem de bun. Am ajuns să-l blestem, adică să-i doresc doar să simtă şi să păţească ceea ce am simţit şi păţit eu atunci şi am ajuns să regret, pentru că dacă eu am fost suficient de puternic să trec peste asta şi să renasc, pasăre Phoenix, se vede bine că el, fire sensibilă, nu a putut fi la fel de puternic, a clacat, iar asta i-a adus sfârşitul existenţei materiale. Dacă nu mă simt vinovată în mod direct, pentru că problemele nu i le-am cauzat eu, oricum, moral mă simt extrem de vinovată: pentru că nu trebuia să blestem şi pentru că trebuia să-i fiu alături, ca un sprijin moral, la greu, nu să nu mai vreau să mai ştiu de el.


Deşi e aiuritor să spui că-ţi lipseşte enorm cineva abia după 15 ani în care oricum nu l-ai mai avut şi nu ţi-ai dorit să-l mai ai niciodată, din păcate, eu asta simt acum: că-mi lipseşte. Trebuie să pun ordine în viaţă şi s-o iau de la început, inclusiv şi implicit în amintirea lui...


Mirela Predan

Va urma

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.28.2018)
Vizualizări: 29 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018