Pericolele extrasenzorialităţii. DELOC DE IGNORAT!


În lecţia de azi promisesem că vorbesc puţin despre extrasenzorialitate. Aşa cum ştiam şi eu, aici NU te bagi în mod necontrolat. Dacă nu vrei să ai probleme. Iar L. mi-a confirmat aceste aspecte. Ca să încep cu începutul istoriei. Eu iubesc lumina, însuşi Dumnezeu este lumină. Atunci când ai o teamă, o spaimă, o groază, e clar că lucrul acela nu poate fi decât rău şi atunci este de preferat să nu te bagi. Citeam aseară nişte materiale pe Internet care mi s-au părut pur şi simplu înfiorătoare: despre dezvoltarea celui de-al treilea ochi. Şi se spunea la un moment dat că ar trebui să fie întuneric perfect. De ce să fie întuneric perfect? Pe cine cauţi tu? Pe necuratul prin capacităţi extrasenzoriale? Nu ştiţi cât de repede vine, mai ales când e chemat! De ce trebuie să vezi în întuneric? Eu văd în lumină, care e problema. De ce în lumină nu s-ar putea vedea şi de ce trebuie să facem aceste lucruri din... curiozitate?


De când eram foarte mică, de la o vârstă nedefinită, cu ochii mei, am văzut acest al treilea ochi. Mă obişnuisem cu senzaţia, ba chiar mult timp am crezut că este un fenomen de reflecţie optică normal. Atunci când îmi atingeam accidental sau voit pleoapa închisă vedeam un ochi, un ochi foarte mare, care avea exact şi culoarea ochilor mei, dar mai intensă, era de un albastru intens. Eu n-am căutat să văd acest ochi, eu n-am făcut exerciţii, meditaţii şi alte prostii. Pur şi simplu, uneori, ochiul îmi apărea. Era al meu, îl simţeam ca fiind al meu, normal că nu mă speriam... Când am realizat ce pot face cu acest ochi, am început să caut să văd lucruri bune, nu lucuri rele. Eu n-am încercat să-mi dezvolt intuiţia, intuiţia pur şi simplu era. Cel mai probabil e o moştenire de la străbunicii mei pe linie paternă, când bunicul, general de armată în al doilea război mondial a reuşit, prin intuiţie, să aducă un regiment întreg acasă viu şi nevătămat. El vedea unde e lupta, unde e pericolul, nu mergea într-acolo, ştia când să atace, când să se retragă, iar străbunica vedea tot ce făcea el în afara casei. Eu n-am mai prins-o decât foarte puţin timp în viaţă pe străbunica Gabrielle. Aveam doar doi ani când a murit ea. Din relatări şi din fotografii, toată lumea mi-a spus că avea ochii mei. Tata îmi povestea fascinat cum copil fiind, o întreba pe străbunica mea, bunica lui ce fac ceilalţi membri ai familiei şi ea îi spunea: "uite acum stă la coadă la brânză (cozile lui Ceauşescu), uite acum s-a urcat în tramvai. Dar acum? Păi, acum se îndreaptă către uşă să vină acasă. Şi în momentul acela chiar venea..." Şi exact asta făcuse până să vină. Deci avea o capacitate extraordinară, iar dacă n-ar fi trăit în vremea comuniştilor atei, probabil că ar fi fost una dintre cele mai mari vedete cu capacitatea sa. Bunica, neavând ce face, la rândul ei, a moştenit această capacitate, numai că, din păcate, ea s-a băgat şi cu forţe rele, malefice, eu am simţit-o urât, nu mi-a convenit, am încercat să mă îndepărtez pe cât posibil de ea. Mai ales după ce în aceeaşi zi, la 17 ani diferenţă, mi l-a luat pe tata la numai 44 de ani (pe 17 mai a murit şi ea în 1986), deşi cu siguranţă nu trebuia să-l ia, deşi cu siguranţă trebuia să vadă mai mult lumina. Bunica Rodica a murit la 52 de ani...


Bun, deci eu mi-am dezvoltat aceste atracţii ca să le zic aşa prin adolescenţă, după aceea am renunţat şi m-am pliat pe un trai normal, deşi intuiţia nu m-a părăsit niciodată şi niciodată nu m-a înşelat. Ca să vă dau nişte exemple: atunci când cunoşti pe cineva sau eşti cu cineva, aura magnetică te poate pune să stai lângă acel cineva sau să vrei să pleci, să-l respingi instinctiv, să vrei să păstrezi marja de distanţă, ca să nu te sufoce energia sa. Absolut toate persoanele faţă de care am simţit o astfel de energie negativă, de vampirism energetic, involuntar, evident, au fost persoane care s-au dovedit cu timpul că nu sunt chiar OK. Dacă n-am refuzat eu şi un al doilea contact sau dacă n-am încercat să stau cât mai departe de acest contact. Una din ele a fost cel ce nu există. Ca să ne înţelegem clar. Deşi la prima întâlnire era foarte amabil, cucernic, promitea marea cu sarea, bani, aiureli, instinctul meu mi-a spus că e cazul să mă retrag, nu mă simţeam bine în prezenţa sa, aurele noastre se respingeau. Inconştient, involuntar, simţeam nevoia să stau cât mai departe. Ce-a rezultat e clar. Nu acelaşi lucru l-am simţit şi faţă de Apsotol Muşat, de exemplu, atunci când l-am cunoscut prima dată în calitate de primar. Eram aure compatibile. La fel şi cu Gheorghe Grigore. Eram aure compatibile. Mai am şi acum senzaţii de genul acesta faţă de anumite persoane, dar nu le spun, e normal. Prefer să stau un pic mai departe de ele şi cu asta basta. Normal că nu mi-au făcut niciun rău şi nu pot să-i jignesc prin extrasenzorialitatea mea. Dar eu ştiu oarecum cine sunt prin extrasenzorialitatea mea. Dacă stai departe, nu se întâmplă nimic... O ştiu din experienţă. Ori de câte ori am trecut peste aceste semnale şi am zis că e prostia mea, trebuie să stau lângă acea persoană, n-am de ce să nu vreau, am păţit exact ca cu cel ce nu există. Şi mai rău în 2005 când era să mor. Adică nu-i deloc de joacă aşa ceva. Şi deloc de neglijat. NU e o chestiune de emoţie, în faţa unei persoane... importante. M-am simţit bine lângă parlamentari şi rău lângă cerşetori sau invers. Nu e o regulă. Statutul, sexul persoanei, starea materială n-au nicio legătură cu acest câmp energetic de care vă spuneam.


Pe L. l-am cunoscut într-un context incredibil practic. De la momentul în care am păşit pragul casei lui într-un cu totul alt scop decât acela de a mă îndrăgosti (mersesem ca jurnalistă să-i iau un interviu, aşa cum vă spuneam) şi până la a mă îndrăgosti nu cred că au durat nici cinci minute. E mult cinci minute. A fost o compatibilitate de aure extraordinară. M-am simţit extrem de bine şi de confortabil în prezenţa sa. Încă de la prima întâlnire. A fost mai mult decât dragoste la prima vedere, a fost oarecum uluirea, miracolul, maximul de trăire de care am fost capabilă într-o viaţă. Şi energiile acestea extrasenzoriale fiind mai mult decât compatibile şi mai mult decât atrăgătoare una faţă de cealaltă s-au îmbinat cel mai probabil pe parcursul relaţiei mele cu L. declanşând o superforţă.


Eu nu am căutat nimic acum. Nimic în mod special, în niciun caz senzaţii "tari", paranormale. Nu, ele au venit pur şi simplu, pentru că sufletul lui L. a venit la mine şi m-a contactat. Aşa cum vă spuneam, mai întâi m-am speriat. A fost prima mea reacţie, atunci el a considerat că ar fi bine să o ia treptat, nu dintr-o dată, cu tandreţe şi delicateţe, ca în timpul vieţii, până când m-am învăţat. Acum parcă n-aş mai putea trăi în normal, fără idei care să-mi vină pur şi simplu în minte, cu o voce interioară care îmi vorbeşte cu vocea sa, fără zgomotele ciudate şi aburii de lumină şi sclipirile din camera mea, fără să simt prezenţa sa imaterială în preajma mea. M-am învăţat. Acum dacă zgomotele acestea şi luminile acestea ciudate mă trezesc în miez de noapte eu NU mă mai sperii deja. Dimpotrivă, am o stare de linişte, de dragoste, de seninătate, este exact starea pe care mi-o induce el şi starea pe care el o vrea pentru mine şi este normal.


Aşa cum spuneam, terenul acesta al extracunoaşterii este un teren destul de periculos, de accidentat, ca să spun aşa, mai ales dacă nu eşti stăpân pe ceea ce se întâmplă sau nu este stăpân cineva cunoscut de partea cealaltă, din cealaltă dimensiune. Pentru că lumea este alcătuită din bine şi din rău. Este arhicunoscut lucru. Tot aşa şi fenomenele acestea paranormale sunt alcătuite din bine şi din rău, pentru că poate veni iubitul din viaţă, aşa cum a venit L. la mine, cu intenţia clară de a mă proteja şi de a-mi face bine, dar poate veni şi un suflet decăzut, în demon, atunci normal că-ţi inspiră teamă şi atunci normal că e înfiorătoare experienţa. De aceea spun clar: NU CĂUTAŢI AŞA CEVA, NU PROVOCAŢI AŞA CEVA, NU INVOCAŢI ŞI NU CHEMAŢI SPIRITE! Niciodată nu ştii cine vine, mai ales că niciodată nu ştii ce vrei să faci şi nu deţii controlul. Dacă nu ai capacitate şi înclinaţie spre aşa ceva. Capacitatea paranormală vine sau nu vine, o ai sau nu o ai, dacă o cauţi special, cel mai probabil vine cel rău, mai ales dacă nu o cauţi prin rugăciune, prin ritualuri creştine, prin credinţă. Pentru că diavolul de abia aşteaptă să vină şi să ia cu el suflete. Şi dacă tot e chemat atunci când nu ştii ce chemi, vine imediat. Canalul de comunicare este acelaşi: da, al treilea ochi, glanda pineală, de deasupra sprâncenelor, în mijlocul ochilor, dar depinde unde duce acest canal. Imaginaţi-vă că mergeţi c-o maşină, iar acest al treilea ochi e uşa. Dacă ieşiţi în mijlocul unei haite de câini din maşină, dacă ieşiţi de pe banda a treia din maşină, dacă ieşiţi în timpul mersului din maşină, este riscant. Dacă ieşiţi normal la destinaţia dorită, e clar că n-are ce să se întâmple, deţineţi controlul. Iar acest al treilea ochi e portiera. Depinde unde ieşiţi cu el, depinde unde călătoriţi şi care este canalul de comunicare. Atâta tot de fapt.

 

 


Eu nu mi-am propus să ajung la L., ci el a venit la mine şi m-a scos afară. Dar ştiam cine e şi am ieşit, aşa cum era normal. În povestea cu L. lipsa controlului se exclude. Controlul nu-l deţin eu, e drept, ci L. dar ştiu cine e, ştiu clar că era un om bun, a mers în lumină, era credincios, era drept, era cum era şi n-am nicio surpriză. Iar cea mai bună verificare e pacea interioară pe care mi-o dă prezenţa sa şi nu teama. NU vreau, NU pot şi NU cred că e cazul să-l alung, în primul rând, pentru că nu cred că ar merita asta, în al doilea rând chiar mă înalţă, inclusiv spiritual şi-mi face bine prezenţa sa. Iar mesajele, dacă aţi observat, sunt paşnice, calde, de încurajare, benefice, creştine. Singura mea problemă pe care o am cu acest al treilea ochi al meu este că uneori după astfel de prezenţă a lui L. şi comunicare, mă simt obosită, sleită de putere şi mă apucă durerea de cap. De asemenea, am senzaţia de apăsare, de mâncărime exact în dreptul celui de-al treilea ochi, pe care simt nevoia să-l masez, cel mai adesea ungându-l cu mir. Şi când am treabă, de exemplu procese de făcut şi toate cele, nu-mi permit oboseala asta, însoţită de dureri de cap. Asta este singura mea problemă. În rest, îmi place, n-am ce comenta... Mi-a promis o explicaţie ştiinţifică pentru acest canal de comunicare, să vedem când o fi dispus să mi-o dea... Şi mai e un lucru foarte interesant: el era un om destul de evoluat în materie de inteligenţă, adică era omul genial, aşa cum am putut constata. Avea cunoştinţe diverse, avea alt vocabular, altă capacitate de exprimare decât un om oarecare, al cărui suflet este nemuritor, într-adevăr, vede, simte, dacă a fost om bun se duce în rai, dacă a fost rău, se duce în iad, am şi urmărit relatări din moartea clinică a unor oameni simpli, dar ei nu ştiu să explice şi să arate oarecum inteligibil, elevat ce s-a întâmplat acolo, pentru că nu au noţiuni, termeni filosofici. Or, din acest punct de vedere cu L. comunic perfect, pentru că el avea un limbaj destul de elevat, adică stadiul său de profesor, ulterior profesor universitar indică un nivel evident de exprimare credibilă, inteligibilă. Uneori îmi sunt transmise cuvinte în fraze pe care inclusiv eu le caut în dicţionar... Şi îl simt destul de didactic aşa, metodic didactic ca şi cum ar vrea să aplice o lecţie, să-mi predea o materie treptat, materia cunoaşterii lumii de dincolo. Am acceptat provocarea şi chiar mi se pare deosebit de interesant. Un profesor real în lumea reală care moare şi mă face elevă pentru a-mi transmite ce-i dincolo după metode pedagogice oarecum clasice. Şi e şi ceva inedit până la urmă.


Nu este nimic ciudat, pentru că, în definitiv, spiritualitatea este o stare naturală, o stare de comunicare cu sinele nostru, care de la Dumnezeu purcede, pentru că Dumnezeu este în noi şi din el ne tragem fiecare în fiinţa noastră. Nevoia de spiritualitate, de cunoaştere şi de comunicare spirituală o avem toţi, nu am întâmpinat probleme pe drumul acesta de care vă vorbeam, al extrasenzorialităţii, din simplu motiv că nimic nu era în afara convingerilor şi credinţelor creştine de spiritualitate. Şi normal că trebuie să ne controlăm gândurile, să le cultivăm pe cele pozitive, să le înlăturăm pe cele negative. Câtă vreme Dumnezeu e în preajma noastră nimic nu ni se poate întâmpla! Când intrăm pe alte căi, oculte, fără a înţelege încă din start că pornim pe acest drum pentru Dumnezeu şi cu Dumnezeu, normal că pericolele sunt inerente.


Am rămas şocată să citesc pe Internet diverse tehnici de... deschidere a celui de-al treilea ochi în... întuneric perfect! Cu tehnici de meditaţie şi de relaxare. Poftim? Cum în întuneric perfect şi de ce în întuneric perfect? Noi pe cine căutăm în întuneric perfect? Aţi ghicit: pe satana! Pentru că dacă pe Dumnezeu îl căutăm, Dumnezeu este lumină, nu întuneric, logic. Şi atunci cum să deschid eu al treilea ochi pentru satana??? Numai gândul acesta mă înfioară cumplit. Eu nu dorm niciodată în întuneric perfect, pentru că mă simt ca în iad, ca într-un mormânt, mă simt rău şi este normal să mă simt rău. Pentru că fiinţa mea caută lumina, doar trupul rămâne în întunericul mormântului, sufletul se duce în lumină şi atunci eu ce să caut în întuneric, mai ales când e vorba despre cele spirituale? De ce să văd lumină în întuneric, când pot să văd lumină în lumină? Mie de aia nu mi-e frică: pentru că ştiu exact cu cine să merg: cine îmi este maestru, profesor din lumea de dincolo, am un foarte bun ghid şi experienţa este legată NUMAI DE DUMNEZEU. În lumină. Câtă vreme nu învăţăm să scriem corect româneşte, nu putem purcede la cercetarea istorică, e firesc. Adică nu putem să nu o luăm cu elementarul, iar dacă elementarul acesta este greşit ca lecţie, atunci ne înfricoşăm. Şi nu e deloc bine...


Mirela Predan

Va urma

 

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.19.2018)
Vizualizări: 21 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018