Prolog... despre iubitul meu şi despre viaţă...


Şi-a petrecut o viaţă printre hârtii. Fie că discutăm despre cărţi, reviste, pliante, despre bibliotecile sale impresionante, despre tipografie, despre tot. Hârtii. Prea multe hârtii. O revoltă pe hârtii mă apucă şi acum, când printez şi când mă îngrop în tot felul de dosare. Le aranjez, le pun temeinic, aşa cum făceam odinioară, acum 15 ani, supărată pe situaţia... cu hârtia. Şi e drept că dintre hârtii n-am luat nimic cu mine, doar amintiri. Acum stau printre... tot hârtii, le printez, le citesc, le scriu, le aranjez, le învârt, cap-coadă pentru a fi într-o coerenţă desăvârşită şi mă revolt, mă revolt pe perfecţiunea asta din hârtii. Pentru că hârtiile sunt doar fragmente transformate din lemn, supuse pieirii, dar fără ele nu se poate.

Într-un univers desacralizat, iată, cel al hârtiilor, indiferent despre ce hârtii discutăm, hârtii printate care capătă un sens, o conotaţie, prin citirea lor, dar care, ca element primordial au în spate: un lemn din care se fac aceste hârtii, o cerneală, o maşină care imprimă pe aceste hârtii cerneala, o legare între ele pentru a se da coerenţă unui text mai lung sau unui şir de documente, dar... în special... un nucleu, asimilat cu sufletul, al autorului care concepe lucrarea. Cam asta am învăţat eu că înseamnă hârtia, într-o lume a cărţilor şi a hârtiilor, lipsite de orice conţinut spiritual, desacralizat, ca să spunem, comercial, ca să mă exprim aşa, în care lipsea exact elementul central: umanizarea şi sacralitatea. Când eşti într-o tipografie, e greu să te gândeşti la spiritul care dă naştere cărţii, acolo vezi doar cerneală. Când sunt acum în camera mea, cu imprimanta şi cu teancul de dosare în faţă, nu fac nimic altceva decât să înjur şi să aştept clicul de final al imprimantei care nu mai printează, luminile stingându-se şi gata. O mecanică cu ritmicitate care face ceva. Şi spiritul lui, din lumi paralele apărut, vine şi-mi dă peste mână: "Păi, n-ai zis că nu-ţi place să ordonezi hârtii?". Ba da, aşa este, am spus, nu-mi place să ordonez hârtii, dar ele... au esenţă, au spirit, e spiritul meu aici, eu le-am scris, eu trebuie să le concep, să le ordonez, pentru că altfel n-ar avea suport material, aşa că, te rog frumos, lasă-mă în pace! "Ei, vezi cât de necesar era să ordonezi hârtii şi tu ai fugit spunând că nu-ţi place". Păi, dar chiar nu înţelegi că nu-mi place dar e absolut necesar? Şi tot aşa... Un dialog imaginar între mine şi persoana care era cândva spiritul unor hârtii, a căror ordonare o făceam cândva cu groază, ordonând eu însămi hârtii de procese, de toate tipurile, ca o rămăşiţă după mine, firavă, atunci când uneori chiar şi Internetul îţi mai joacă feste şi când se opresc gânduri înmărmurite doar pentru a se pierde în marea masă a Google-ului pe care cu aceeaşi pasiune căutam informaţii despre tine şi găseam prea puţin, aşa cum caut acum informaţii despre viaţa de apoi şi găsesc doar infime corelaţii.


Nu, dragă, nu, nu-ţi face iluzii, acest text este un text viu, dar nu-l voi imprima, adică nu-l voi printa, culege, duce într-o tipografie, să se imprime hârtii cu cerneală, acesta este un text care aici aşa va rămâne, pe Internet, care, prieten sau duşman, există şi mi se pare un pic viu, de fapt este primul fragment, primul capitol dintr-o carte, cu un conţinut abstract, filosofic, dar cu spirit viu, în care intenţionez să vorbesc despre viaţă şi despre moarte, despre sacru şi despre profan, despre istorie şi despre eternitate, despre eternitatea istoriei şi despre amintiri uitate, despre dragoste şi despre infinit, despre viaţă şi despre trecere, pentru că mie nu-mi place cum sună cuvântul "moarte".

Acum, dacă tot ai venit aici, nechemat, aşa cum şi eu am venit odată la tine nechemată, fără telefoane, fără nimic, aşa cum şi tu ştiu că eşti pe undeva pe aici, prin steluţele din tavanul camerei mele şi mai trimiţi din când în când câte o rază, trebuie să-ţi asumi. Şi hârtii, şi administraţie publică, şi procese, şi dosare. O, ştiu, ştiu, ştiu, te-ai săturat: şi de hârtii, şi de administraţie publică, şi de procese, şi de dosare. Dar situaţiile nu sunt niciodată la fel, trăim în timp, într-o unicitate, cu alte hârtii, alte administraţii, alte procese şi alte dosare, din alte spaţii, din alte localităţi şi de la alte... Tribunale.


OK, aici e lumea mea. Acolo pe noptiera din stânga ţi-am făcut un mic altar în care ţi-am aprins o lumânare. Pe noptiera din dreapta sunt hârtii, adică dosare. În dreapta e imprimanta şi în faţă e oglinda în care uneori privindu-mă am impresia că mă văd cu ochii tăi. Dacă vrei să mai vezi lumea cea greţoasă şi rece prin ochii mei, n-am nimic împotrivă. Sunt un corp din dimensiunea aceasta, a întrupării şi poţi vedea prin ochii mei, din simplu motiv că ne-am contopit prin comuniune a dragostei odinioară. Dincolo, la garsoniera mea, o să te chem şi acolo, dar stai puţin să fac curăţenie, că nu-mi place. E mult praf şi mi-e ruşine de tine. Acolo am trăit eu, dar crede-mă că am trăit grozav, simţind gustul libertăţii depline în spaţiul meu intim şi departe. Da, ştiu, apartamentul acesta seamănă mai mult cu locuinţa ta, culorile gresiei şi ale faianţei sunt aproximativ la fel cu cele de la tine, dacă nu mă înşel cumva, aşa că poţi fi mai familiar, cu siguranţă.


Nu, nu, nu, spre deosebire de tine, care m-ai ignorat cândva aducându-mă pe culmile disperării, e clar că eu NU te pot ignora. Te-am primit aici şi crede-mă că nu te mai las să pleci prea uşor. Simte-te ca acasă! Uite, îţi promit eu că... în fiecare zi mă voi gândi la tine şi la iubirea noastră! Nu, nu ştiu, habar n-am ce-au crezut şi ce-au gândit alţii, câte prostituate au venit să facă dragoste cu tine pentru bani, câţi idioţi au venit să bea pe banii tăi şi câte persoane s-au gudulat în faţa ta ca să aibă de ce râde de tine pe la spate. Câtora le-ai dat o pâine să mănânce aşa cum mie nu mi-ai dat şi câţi din ăştia au râs că eşti bolnav şi stingher într-o lume nedreaptă! Nu ştiu, habar n-am şi crede-mă că de fapt nici nu mă interesează! Acum eşti aici, acum ştiu că ştii cât de mult te-am iubit şi dacă fie doar eu te-am iubit, asta înseamnă că, într-adevăr, contează. Există cineva care te-a iubit, sunt sigură că au mai fost şi alţii, nu toţi, nu mulţi, dar... unu, doi, trei, cinci, să ştii... contează! Eu mă bucur mult că ai venit. La mine, aici, sub formă de lumină, pe care uneori o văd, care uneori mă brăzdează, sub formă imaterială ai venit, deşi această trecere a ta mă întristează!


Pentru început, eu zic că e suficient. Da, ştiu că nu mă laşi în pace, ştiu, dar stai acolo, în tavan sau unde vei dori cuminte şi uită-te la mine cum lucrez, pentru că, uf, fir-ar să fie, am atâta treabă! Dar rămâi cu mine, pentru că altfel, dacă pleci, o să te chem până când o să revii. Să nu pleci prea departe. Ai promis că vei rămâne cu mine în eternitate, sper să te ţii de cuvânt! Acum trec anii şi vin şi eu la tine, ce crezi tu? Mâine îţi voi dedica un nou fragment. Va fi o lucrare, zic eu şi sper, monumentală. Mă poţi ghida. Adică spune-mi, ce vrei să scriu. O să încerc, să vedem, dacă mă pricep... Hai, nu fii trist, exist, aşa cum şi tu exişti şi uite că ne-am reîntâlnit! Grozavă treabă!


Mirela Predan


Va urma

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (04.27.2018)
Vizualizări: 24 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018