Puţin despre boală şi dureri... (Capitolul II)

Uite aşa începe moartea: cu dureri, cu ameţeli, cu amorţeli. Deşi eu nu am ce-a avut el, diagnosticele sunt diferite. Dar... uneori simptomele-s la fel. Şi simt că uneori se apropie şi la mine şi mă enervez că trebuie să merg să mă oprez, că parcă nu mai ajung să mă operez. Că n-am suficienţi bani deocamdată să mă operez.  De când eram mică am avut o reacţie foarte ciudată legată de ochi. Uneori, când mă apăsam uşor, accidental sau voit pe pleoapa închisă, îmi vedeam propriul ochi. În special ochiul drept. Mare, de 10 ori cât dimensiunea ochiului meu. De un albastru intens, evident că-i vedeam şi culoarea. Mă învăţasem, credeam că e doar o reflecţie optică pe care toată lumea o are. Când am crescut, n-am mai gândit la fel. Alteori încercam să-mi mai văd ochiul şi nu reuşeam. Acum de câteva zile, viziunea aceasta a reapărut. Ochiul drept. Deci cu ochiul închis, trează, să-ţi vezi ochiul. Mare. De un albastru intens. Poate că nu-i deloc întâmplător.


Degeaba unii râd de mine, mă doare fix în fund, nu am o boală ruşinoasă. Iar simptomele fibromului sunt exact acestea: dureri, ameţeli, amorţeli, oboseală fără motiv, incapacitate de efort fizic, chiar şi aciditate gastrică, palpitaţii. M-am săturat de starea asta. Uneori mă ţinteşte la pat când am mai multă treabă de nu mă văd. Ca de exemplu azi. Şi stau şi mă gândesc, visez, levitez... Mă dau jos din pat cu greu şi când mă duc la baie mă ţin cu mâna de perete să nu cad, deşi am avut şi astfel de tentative. După câteva zile, simptomele se reduc ca intensitate, câteva zile mă lasă complet, iar după alte câteva zile revin. Un interval numai de boala corpului meu ştiut, pentru că nu ştiu să fac o estimare exactă, nici un calcul după câte zile, cu ce intensitate, când se termină şi tot aşa, la nesfârşit. Şi-o duc pe picioare, adică ar însemna, dacă aş ţine cont în totalitate, doar să stau şi să bolesc.


Şi rememorez exact durerile lui, evident cu un alt diagnostic. 15 ani nu m-a interesat, ulterior, am început să reconstitui, prin mărturiile altora, cum a trăit el în ultimii ani de viaţă şi am aflat oarecum lucruri incredibile, lucruri care mă şochează prin coincidenţe. Când boala vine, e clar că sănătatea se reobţine cu greu. E acelaşi lucru ca şi la mine şi mă tem, mă tem că boala avansează, că n-o să mai scap niciodată de ea. Degeaba doctorii dau pronosticuri favorabile, degeaba se spune că te recuperezi. Aiureli. El a mai avut un moment major de boală şi părea că s-a recuperat. Din relatările unei alte persoane vă spun ce-a zis după prima ieşire din spital. Cu aproximaţia dată de relatare peste relatare. Au fost cuvintele lui: "am văzut cealaltă dimensiune. Mi-am revenit şi când mi-am revenit, am încercat să-i ajut pe ceilalţi". Mi s-a spus că era foarte fericit că a reuşit, că a reuşit să învingă boala şi... cealaltă dimensiune. Aha, deci cealaltă dimensiune există. Aşa cum am văzut-o şi eu în 2015. Şi uite că cealaltă dimensiune nu ne dă pace nici azi. Pentru că eu mă simt din ce în ce mai rău şi am o stare de calmitate în faţa durerilor fizice, care devin uneori insuportabile. Cel mai tare mă enervează că am aceste stări de boală şi că sunt invalidă de muncă. Asta mă enervează cel mai mult. Mă tem că lumea începe să mă judece, să considere că m-am aliat cu cel ce nu există sau că am renunţat la lupta cu el. Nimic mai fals. Mie pur şi simplu mi-e rău. Iar când îmi revin, o iau de la cap, iar când mi-e rău, încerc să fac ca prin muncă să nu-mi mai fie. Uneori chiar reuşesc. Pentru că, angrenată în lucru, uit de durere, iar când n-o bag în seamă, durerea fizică nu mă mai chinuie.


Şi uite că cealaltă dimensiune a revenit pentru el, de data aceasta definitiv, în veşnicie. L-am simţit mai aproape ca oricând şi l-am simţit mai încurajator decât oricând. Al propriei mele suferinţe. Un sentiment ciudat de pace, de împăcare, de linişte, de iubire, de încredere în mine m-a încercat în mod permanent de când a murit el şi de când l-am simţit atât de aproape, din cealaltă dimensiune, evident. Un sentiment extrem de ciudat, pentru că a fost ca şi cum aş fi fost singură, singură complet, încercând să fac faţă vieţii, iar acum am simţit că a venit şi că a rămas în permanenţă lângă mine un înger bun, un înger păzitor. Deodată nu m-am mai simţit deloc singură. Deodată am simţit că aparţin cuiva, că sunt a cuiva, că mă mândresc cu asta, că am pe cineva lângă mine. El a venit... El a încercat să-mi transmită. Multe. Uneori recepţionate, alte ori mai puţin. Aşa cum toate amintirile au răbufnit, ceea ce nu mă interesa sub nicio formă altă dată, adică despre el, am încercat acum să adun, să aflu, să întreb.


Trecerea. Eram în maxi-taxi. Tocmai luasem maxi-taxi să mă întorc spre casă, când sună telefonul. Maică-mea, de la celălalt capăt al firului mi-a dat terifianta veste. A sunat cam ca un anunţ, aşa, ca şi cum m-ar fi anunţat el: "vezi că am murit". De unde o fi aflat maică-mea şi cum de s-a decis să mă sune să-mi spună? Pentru că ştia că nu mă interesează, aşa o educasem de ani buni. Mda, acum 15 ani mă suna să mă anunţe când are petrecere şi să mă invite, mă suna să-mi spună că mă aşteaptă, acum m-a sunat maică-mea să mă anunţe un eveniment. Sunt ferm convinsă că a fost contribuţia lui care a vrut să aflu că el nu mai este aici, dar a venit la mine. Iar eu nu ştiu că el a venit... El care, evident, a lucrat prin conştiinţele celorlalţi ca să aflu. Trecuseră doar câteva ore... de la moartea lui când am primit acest telefon. Timp în care el probabil că îşi văzuse panoramic viaţa, mă văzuse pe mine, simţise ce-am simţit eu, era clar că avea treabă cu mine. Instantaneu...


Am rămas pe gânduri tot drumul. Dacă la început am zis că nu mă interesează, nici cinci secunde mai târziu am realizat cât de mult mă interesează de fapt. Am început să-mi amintesc, să dau ceasul existenţei mele cu 15 ani în urmă, când am ajuns acasă, m-au podidit şiroaie amintiri. Şi a început să... trosnească în perete, şi m-am sepriat, rugându-l să nu mă sperie, s-a conformat imediat, dar a rămas cu mine. Dacă uneori au început din senin prin casă lucrurile să trosnească, aburi luminoşi să se arate, iar... chiuveta din senin să curgă, am zis că nu-i nicio problemă. Nu m-am mai speriat deloc. Dacă în noapte mă trezeam cu sentimentul că sunt acum 15 ani într-o altă casă, am zis că nu-i nicio problemă. Mesajul era clar: că mă iubeşte, că n-a ştiut cât de mult l-am iubit, că m-a perceput greşit, că regretă, că vrea să fie cu mine în eternitate, rugându-mă să-l iert, să-l accept. Răspunsul meu a fost la fel de clar: că iubirea a rămas şi va rămâne în eternitate, că voi dori cu drag să fiu cu el, că-l iert şi că regret până la Dumnezeu că ne-am despărţit. Sunt ani în care, cu siguranţă, aş fi fost alături, sunt ani în care cu siguranţă ar fi avut nevoie de mine. El i-a ajutat şi i-a iubit pe toţi, pe el... prea puţini.


Era un om foarte credincios, ştiu bine asta, deşi nu era tocmai model de sfânt. Prefera o viaţă lumească, a distracţiilor şi-a sentimentului de bine, de plăcere, realizând parcă faptul că viaţa oricum e scurtă şi de ce nu te-ai simţi bine, dacă tot nu faci prin asta altuia un rău? Unii râdeau de el, alţii, pe care el i-a înălţat în schemă, chiar dacă nu făceau faţă, îl bârfeau răutăcioşi. Alţii îl înjurau şi-l denigrau. N-am auzit NICIODATĂ pe omul acesta să vorbească pe cineva de rău. Pe nimeni. Nu l-am auzit înjurând, nu l-am auzit batjocorind. Avea altă formă de a-şi umili duşmanii, mult mai creştină: na, mă, veniţi cu mine la masă. Ce n-aveţi de mă vorbiţi de rău? A, n-aveţi bani? Uite colea bani! Adică era cred că dovada cea mai creştină de viaţă, cu toţi idioţii care, bineînţeles că în continuare îl vorbeau de rău. Aş fi vrut să pot să fiu ca el, dar evident că eu mă enervam repede şi sictiream repede pe cine avea chef să mă bâzâie la cap pe mine şi nu puteam să întorc şi celălalt obraz, eram mai rea eu...


Mda, nu mi-a venit să cred. El se mai apropiase de cealaltă dimensiune. Ba chiar a mărturisit-o. Unui prieten de-al său şi aşa a ajuns la mine. Pentru că, ştii, până la urmă... nu te interesează viaţa unui om decât atunci când moare şi aici îmi fac şi eu "mea culpa". Pentru că eu credeam că e o aură de protecţie a mea faţă de amintiri neplăcute uitarea, credeam că mă autoprotejez dacă nu mai vreau să ştiu de cineva care... îmi poate face, voit sau fără voie, oricum destul de mult rău. Am realizat că... de fapt cei care mi-au făcut rău n-au fost el, ci au fost trei factori, mari, decisivi, care au condus la despărţire: LIPSA DE COMUNICARE, care a dat naştere unei percepţii greşite, a lui despre mine, a mea despre el, PREJUDECATA, care iarăşi a născut monştri şi CEILALŢI. LIPSA DE COMUNICARE, PREJUDECATA ŞI CEILALŢI AU FOST CEI TREI MARI DEMONI CARE NE-AU FĂCUT DE FAPT, PE CALE SEPARATĂ, ŞI MIE ŞI LUI NUMAI RĂU. Da, ştiu, evident că am mers şi pe principiul: dacă lui nu-i pasă de mine, mie de ce să-mi pese de el? Şi era absolut corect, tocmai din cauza acestor demoni. Pentru că percepţia lui despre mine a fost falsă. El a crezut că vreau să-i fac rău, eu am crezut că vrea să-mi facă rău. M-am temut de forţa lui şi am plecat, s-a temut de forţa mea şi m-a alungat. A fost ceva foarte urât, deşi intenţiile mele erau curate, deşi comportamentul meu ciudat avea alte cauze, deşi nu am discutat niciodată despre asta, deşi doar în barierele comunicării, când fiecare credeam despre celălalt asta, orice dialog, chiar şi să fi existat, ar fi fost complet inutil.


Mirela Predan

Va urma

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.02.2018)
Vizualizări: 26 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018