Rece...


Eu sunt o fire rece şi distantă. Şi cred că nimeni nu neagă acest aspect. Da, ştiu să-mi fie milă, am bunătate, am altruism, dar dacă pe lumea asta ceva mi se pare mai enervant şi mai de nesuportat este să vină cineva să stea în aura mea, în perimetrul meu apropiat. NU suport linguşelile, linsul, pupatul, respiraţia altuia intercalată cu respiraţia mea. Am oroare numai când mă gândesc la o astfel de posibilitate. Nu eram aşa. Ultimul cu care mi-am permis intimităţi de genul a fost L. De atunci n-am mai suportat. I-am tratat pe oameni cu altruism şi bunătate, în limita posibilităţilor, i-am ajutat, dacă am putut, i-am judecat în raport cu mine, i-am respectat, am avut sentimente de empatie, de milă, însă asta nu a presupus violarea intimităţii mele niciodată. De aceea şi urăsc aglomeraţiile, unde limitele se apropie foarte mult, evident că fără nicio intenţie de tandreţe. Nu suport nici tandreţea apropierii, nici apropierea prea mare de intimitatea mea. Cercul aurei trebuie să fie respectat. N-am mai putut. De atunci, de la L. încoace nu am mai putut permite nimănui să se apropie în spaţiul aurei mele. Nu, n-a fost ceva voit, vă daţi seama. Am rămas nemăritată, pentru că nu am mai suportat pe nimeni în intimitatea mea. Nu am mai suportat să dorm cu cineva în acelaşi pat, m-am simţit sufocată, nu am mai suportat să stau lipită de un alt corp, am simţit ca şi cum s-ar lua ceva din energia mea. Când am plecat, o parte a rămas acolo, la L., cu L. cu siguranţă şi a luat acea parte din mine cu el în mormânt, eu, aici, în lumea aceasta mai rece probabil n-am mai suportat apropierea de altcineva. Foarte bine, indiferent cine ai fi tu, te respect, te ajut dacă am cu ce, risc pentru tine, fac ceea ce consider că trebuie să-ţi fie bine, pot relaţiona empatic cu tine, pot discuta, mă pot împrieteni, mi-e milă de tine, mi-e greaţă de tine, îmi placi sau îmi displaci. Dar în intimitatea mea n-ai ce să cauţi! Pentru că nu te pot iubi oricine ai fi. Nu, nu e vina ta că nu te pot iubi altfel decât frăţeşte, creştineşte! Nu te pot iubi din simplu motiv că nu eşti L., oricine ai fi. Sigur, remarcasem asta, dar nu o legam neapărat de L., poate nu doream neapărat să accept că după despărţirea mea de L din urmă cu 15 ani aceasta este cauza faptului că n-am mai suportat pe nimeni, nu făceam decât să accept practic această pornire interioară şi să mă acomodez cu ea, fără să o înţeleg uneori, fără să o accept, deşi era clar, cum nu se poate mai clar că atunci în mine s-a rupt ceva, acel ceva care m-a împidicat să mai am vreodată o familie, în contextul în care n-am reuşit să am cu L. o familie, acel ceva în care aş fi constatat că sunt stresată şi chinuită într-o familie, pentru că familia presupune acea apropiere în spaţiul intim al trupului pe care am detestat-o în orice caz. L. a fost ultimul bărbat, ultima persoană pe care am acceptat-o. De atunci am fugit de lume. M-am retras fizic cât de mult am putut, între pereţi, între pereţi reci, cât mai reci, care să-mi satisfacă nevoia de răceală şi de frig. Care să mă lase aşa, doar pe mine cu mine însămi. Şi acum îmi răbufnesc în memoria mea clipele de apropiere dintre mine şi L., fizice, de acum 15 ani, care nu vor mai putea fi în planul fizic niciodată... În multe biserici, dacă aţi văzut, există simbolul vulturului bicefal, un simbol esoteric plin de semnificaţii. Nu cred că greşesc dacă l-am asimilat iubirii şi cuplului dincolo de moarte, cu aripi de zbor, cu un singur trup şi-un singur suflet, unite. De nedesprins, deşi cu viziuni diferite, cu priviri diferite, cu percepţii din unghiuri diferite: două capete, într-un unic corp. Aşa voi fi eu cu L. şi numai cu L. dincolo, cândva, cu nimeni altcineva.


Da, poate, poate că e un mister al divinităţii cum de mi-era atât de dragă apropierea, inclusiv apropierea trupească de L., pătrunderea lui în spaţiul meu intim, după care brusc n-am mai suportat-o. M-am mutat în 2004 în Snagov, toţi cei care mă cunosc, ştiu că nu a mai existat vreo apropiere fizică percepută ca atare între mine şi nimeni, la modul intim, la modul de pătrundere şi de rămânere în spaţiul meu privat, al aurei mele. Sigur, nu vreau să exagerez, se întâmplă, se întâmplă să fie aglomeraţie în maxi-taxi, se întâmplă să respirăm unul în ceafa celuilalt. Nu înseamnă că m-am sălbăticit deloc, că nu mai merg cu maxi-taxi, n-am fobii, n-am claustrofobie, dar e de preferat să evit aglomeraţia şi chiar dacă e aglomeraţie, e acel tip de aglomeraţie rece, fără apropiere tandră în preajma mea. M-am sălbăticit din ce în ce mai mult şi într-un mod din ce în ce mai constant şi cu cât timpul a trecut mai abitir de la despărţirea mea de L. în loc să se diminueze aceste efecte de nesuportabilitate a primirii afecţiunii din altă parte, aceste efecte pur şi simplu s-au accentuat. Şi s-au accentuat din ce în ce mai mult, şi s-au accentuat chiar pe măsura trecerii timpului. Poate că am mai iubit de atunci, nu neg, dar o iubire... la distanţă. Poate că am mai făcut de atunci şi sex, dar sex, nu dragoste, cu distanţa şi răceala aferentă, cert este că o apropiere de genul celei avute cu L. n-am mai avut-o ulterior niciodată. Nici orgasm cu alt bărbat, nici bucurie a prezenţei fizice a unui alt bărbat. Siguranţa mi-am căpătat-o doar în mine, cum, incontestabil şi nu poate fi negat de nimeni, mi-am asumat rol atât de femeie în societate, cât şi de bărbat. Sincer, presimt că voi fi condamnată într-un fel la singurătate. Aşa mi-a fost destinul: să iubesc, să mă despart, să refuz, să resping pe oricine, constatând că nu e L., să moară, să rămân în aşteptarea zilei când voi muri şi eu pentru a reîntregi acel de nedesprins vultur bicefal...


Mirela Predan


Va urma

 

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (10.13.2018)
Vizualizări: 10 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018