Revelaţia...

Pentru că tot vin mâine Rusaliile, adică pogorârea Duhului Sfânt, vreau să vă spun că am fost aşa, străpunsă de o revelaţie divină. În legătură cu L. şi despre formele sale de spiritualitate şi de cunoaştere a Adevărului. Fără să vreau, am preluat oarecum adevăruri ascunse, cercetate de mine cândva cu extrem de multă pasiune, cu extrem de mult entuziasm şi iată că se regăsesc din nou. Despre ideea de echilibru universal, de iubire în eternitate, de perfecţiune şi de adevăr prin cunoaştere nu este de fapt deloc pentru prima dată când vorbesc şi nici pentru prima dată când nu doar că mă pasionează, ci sunt entuziasmată.


În 1996, când aveam 16 ani, brusc, am avut o revelaţie şi a început să mă pasioneze cercetarea adevărurilor religioase de un anumit tip, eram probabil la o vârstă a înţelegerii şi Dumnezeu a considerat că sunt aptă să înţeleg. Ulterior, deşi m-am cam profanizat, ca să zic aşa, trăind într-o lume mai mult desacralizată, după ani în care am studiat cu profunzime acest tip, ca să zic aşa, de teologie, în 2005, când era să mor, eu nu m-am rugat numai unui Dumnezeu oarecum personalizat, nu, m-am rugat tuturor formelor de existenţă divine posibile, care puteau să-l înglobeze şi pe Allah, şi pe Budha, şi pe Zeus şi pe oricine. Acestui Mare Creator şi Forţă Universală, a Luminii şi a Adevărului perfect. Da, ideea este că tipul acesta de rugăciune m-a ajutat foarte mult, iată-mă că sunt în viaţă. În 2001, când a murit tata, i-am lăsat ceva, ca un cuvânt de trecere, scurt şi prescurtat în buzunarul de la haina cu care l-am îngropat. Sunt ferm convinsă că i-a fost de ajutor pentru că îl văd deosebit de liniştit astăzi.


Iar acum am avut o revelaţie, într-o coroborare cu o situaţie cum nu se poate mai reală: şi L. era adeptul unei astfel de forme de credinţă în mod cert. Am discutat eu cu un prieten de-al lui, care l-a "deconspirat" ca să zic aşa, acum vreo şase sau şapte ani, de fapt ultima dată când m-am văzut şi cu acest prieten comun, ca să zic aşa, deşi eram destul de dezinteresată... Şi acum mi-am amintit brusc ce mi-a spus acel prieten despre forma de religiozitate. EVIDENT RĂMÂNE SECRETUL NOSTRU, CĂ DOAR ŞI EU ŞTIU BINE CE ESTE ACELA UN SECRET, DAR AM MAI FĂCUT ÎNCĂ UN PAS, UN PAS MAJOR SPRE LINIŞTE ŞI CERCETARE. Deci L. era ca mine, eu eram ca L., multă lume trece pe lângă sacru dar nu înţelege nimic, pentru că se pleacă prea mult în profanitate... Foarte interesant, deosebit de interesant, de fapt este exact cheia de poartă a comunicării dintre mine şi L., el confirmând practic ce înseamnă viaţa de dincolo, astfel încât să mă iluminez, dar... nefiind nimic altceva decât adevăruri cunoscute de mine, intens cercetate. Pentru că odată ce ai dobândit Lumina, Lumina stă în tine şi nu mai pleacă de acolo, bine, tu poţi să te desacralizezi şi să devii un ticălos, dar tot iluminat rămâi, chiar dacă până la urmă neţinând cont de ceea ce-ai văzut, te faci vrednic doar de chinurile iadului...


Şi aşa zic şi eu acum: Lumina care m-a inundat ca un secret al nostru, al meu şi al lui L. încă de la vârsta de 16 ani, normal că n-a plecat şi n-avea cum să plece din mine nici până astăzi. Şi atunci avem deja aceeaşi bază de cercetare, dar... în cunoştinţă de cauză. Da, foarte frumos, deosebit de frumos...


Şi la început a fost Lumina, iar Lumina leagă cosmosul nostru şi pe noi de Dumnezeu prin legături indestructibile. Şi precum în cer aşa şi pe pământ, ca o reflecţie a spiritului divin, noi, cei creaţi după chipul şi asemănarea lui. Şi ziua noastră este ziua cea mai luminoasă... Şi iubim Lumina, aşa cum îl iubim pe însuşi Dumnezeu, lăsând la intrare craniul lumii noastre ignorante. Şi uite aşa învăţăm cum aripile Libertăţii absolute ne însoţesc încă din materialitate, spiritul fiind liber oricând, iar Adevărul Absolut ce nu poate fi exprimat, Adevărul despre Dumnezeu ne însoţeşte în viaţă sub formă de revelaţie. Dincolo nu mai există nicio spaimă, da, aşa este, porţile acelea luminoase erau desprinse încă din ritualurile de pe Pământ, cu care ne putem familiariza, iar trecerea să nu ni se mai pară dificilă, dureoroasă...


Am scris aceste rânduri şi deja îmi tresaltă inima de bucurie. O bucurie similară cu aceea de la 16 ani. De genul: EU ŞTIU, EU AM AFLAT, IATĂ, VOI HABAR N-AVEŢI, PENTRU CĂ NU VREŢI SĂ-L CUNOAŞTEŢI PE DUMNEZEU. NUMAI EU ŞTIU ASTA, PENTRU CĂ MIE MI S-AU REVELAT ADEVĂRURI ASCUNSE. AHA!!! Acelaşi tip de bucurie mă străbate şi modul de a privi lucrurile mi se pare acum mult mai îmbucurător, pentru că am înţeles că nici pe mine, dar nici pe fiinţele dragi mie, moartea nu ne poate îngrozi. Mircea Eliade foarte frumos vorbea că desacralizarea, profanul poate fi exact: banalitatea, mulţimea, generalizarea, rutina, evenimentul monden. Acum simt, exact acum simt câtă dreptate avea, când m-am întors la retrăirile legate de sacru, imediat după moartea lui L. Foarte interesant, deosebit de interesant!

Mirela Predan

Va urma

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.26.2018)
Vizualizări: 26 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018