Scrisoare către cineva din infinit - expediată astăzi...


Destinatar: L
Adresă: în Rai

Dragul meu, să ştii că am vorbit la Biblioteca Naţională şi mâine o să merg să fac nişte copii după articolele scrise de mine despre tine cândva. Mi-e aşa de dor să recitesc... mi-e aşa de dor. Deşi era pe bune... interviul stabilit, deşi ştiam sigur că mai colaborasem cu prietenul tău, mai ales în materie de investigaţie de presă, mi s-a părut ireal. Am crezut că visez, că nu eşti tu, că nu poţi fi tu, marele L. Despre care evident că auzisem, dar... am stat să mă întreb ca stupida ce-ai fi putut găsi la mine. Abia când te-am văzut în prezidiul conferinţei, abia când te-am ascultat şi reascultat pe bandă de atâtea ori vorbind cu atâta pasiune despre cultură, abia când am fotografiat totul, ca într-un eveniment drag, am realizat cât e de real totul, dar şi definitoriu pentru viaţa mea. Deşi clipele parcă fugeau prin mine şi nu mă gândeam că nu le voi mai regăsi niciodată, deşi stăteam uluită de parcă văzusem un înger, un vis care nu mai doream să se destrame niciodată. Mă gândeam că... nu mă mai cunoşti, dar tu... ai venit la mine şi m-ai luat de umăr şi mi-ai vorbit şi am simţit atunci infinitatea divină, deşi parcă n-o cunoşteam, prea tânără ca să realizez ce înseamnă eternitatea, prea îndrăgostită de tine ca să cred că te voi pierde vreodată, prea încrezătoare că tot ce-i uman mi-e posibil, inclusiv să fiu cu tine, indiferent câte sacrificii aş suporta, luând viaţa la mişto şi luând în joacă viaţa, ca un copil răsfăţat de soartă şi de tine ce mă credeam... A fost mai mult decât orice închipuire, orice vis, iar toate astea au fost reale, deşi uneori nici mie nu-mi venea să cred ce se întâmplă şi de ce m-au purtat spre tine paşii, nici de ce te-ai răcit ulterior de mine, nici cu ce ţi-am greşit de te-ai schimbat. De la exuberanţă, am trecut încet la durere, disperare, speranţa m-a părăsit şi-am plecat, într-o lume rece, tristă, dură şi singură, gata oricând să iau viaţa de la cap într-o bătălie a sorţii, deşi era clar că mai trebuia să mai aştept, deşi era clar că nu se terminase, deşi era clar că nu mi-ai spus să plec niciodată, deşi era clar că m-ai lăsat să fac întotdeauna ce vreau. Dar fără tine nimic nu avea farmec, aşa cum viaţa mea va fi pustie oricum pentru totdeauna până când ne vom revedea...


Ţi-am promis că voi începe cercetarea despre tine. Am început cu Biblioteca Naţională. Voi veni şi prin locurile acelea unde am trăit amândoi, însă crede-mă că încă mă doare, nu ştiu dacă-s pregătută pentru aşa ceva. Să revăd parcul? Parcul cu frunze căzând şi băncile pe care am stat de atâtea ori? Ştiind că doar adierea vântului mă mai alină astăzi? Cred că aş înnebuni, mai bine nu mai vin deloc, chiar dacă toate acele momente au rămas adânc imprimate în inima mea. Şi ce să mai văd? Să văd munţii şi să mă întâlnesc cu prietenele mele de acolo de cândva? Crezi tu că m-ar mai băga acum în seamă? Eu cred că ba!


Ştii, am început nişte demersuri, dar... mi-e greu, mi-e atât de greu să dau piept cu mine însămi, cu fantoma mea care probabil că şi azi mai bântuie pe acolo, cu propriile-mi sentimente, convingeri şi dureri, cu de toate... Dar... tu îmi dai de dincolo o stare de linişte, de bine, de împăcare, îmi repeţi la infinit să nu fiu tristă, pentru că... cu siguranţă ne vom revedea. Şi-mi spui mereu că n-ai nevoie de tristeţe, ci de dragoste, dragoste aşa cum ţi-am purtat cândva. Impresionat de gândurile mele de atunci, de sentimentele mele, parcă nici tu nu crezi că te-am putut iubi aşa...


Ştii, te-am rugat să-mi spui şi mie ce meniu să fac de pomană. Şi-am visat o masă îmbelşugată cu mici, cu cârnaţi, cu chiftele, cu fripturi, cu de toate. Perfect. Şi tu-mi spuneai că-ţi place cum gătesc eu pentru că te-ai săturat de restaurante. Şi tu-mi spuneai că nu-ţi place coliva, pentru că este prea dulce şi nu vrei... colivă. Şi tu-mi spuneai că vrei ciorbe şi sosuri şi eu te întrebam cum să le dau de pomană. Şi tu mi-ai răspuns să le mânânc chiar eu, pentru că sigur ajung şi la tine, nu trebuie date la altcineva... Şi tu-mi spuneai că mai vii adeseori pofticios şi stai cu mine la masă. Eu nu te văd, dar... asta e de fapt. Oricând voi mânca, să ştii că mă gândesc la tine, închin şi zic să fie de pomană... Dar sâmbătă voi da şi un pomelnic şi voi face şi pachete. Ok, fără colivă, nu-i obligatoriu, nu mă mai stresa...

 

A, am uitat să-ţi zic, vezi că azi mă fac la loc roşcată. Aşa cum eram pe vremea când eram cu tine şi-ţi plăcea cum îmi stătea...


Mirela Predan


Va urma

 

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (06.05.2018)
Vizualizări: 20 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018