Semnale clare din lumea de dincolo - experienţe de paranormal avute până la trecerea sa (Capitolul II)


Uneori oamenii trecuţi în alte dimensiuni ne dau semne, semne că mai rămân o vreme alături de noi, semne că viaţa dincolo de moarte există, semne că ei mai au nişte lucruri de lămurit aici. Şi de ce să-mi fie teamă în definitiv? Au fost nişte fiinţe, aici, aproape de noi şi într-o bună zi, toţi vom muri.


Pe tata l-am visat destul de rar, nu am auzit de la el niciun semn, pentru că ştia că o să mă sperii şi a preferat să nu o facă. Cu timpul, însă, acest tip de a mă speria nu a mai existat. Dar, în anul 2005, când am plutit între două lumi, tata a fost cel care m-a trimis înapoi, în lumea vie. Ştiu, toţi ceilalţi au crezut că sunt nebună. O statistică arăta că milioane de oameni de pe întreaga planetă au raportat experienţe similare, au fost făcute studii, e cert că oamenii ca şi conştiinţe există şi dincolo de moarte, nu sunt nebuni. Iar ştiinţa NU a putut lămuri lucrurile, aşa cum voia ea. La mine a fost un sentiment mai particular în 2005, pentru că eram o fiinţă zglobie, plină de energie, la numai 25 de ani, nimeni n-a crezut că în mine există o substanţă care poate aduce moartea. Normal. Mai întâi, am început să-mi văd fragmente din viaţă, deşirat, poate că acele fragmente ar fi continuat dacă aş fi trecut dincolo, cu o altă intensitate. Un film panoramic se întindea în faţa mea şi iubeam pe toată lumea, pur şi simplu. Prieteni sau duşmani. Eram într-o cameră a vechiului sediu de Poliţie, pentru că o noapte întreagă aşteptasem, făcându-mi testamentul olograf, să vină moartea, dar moartea n-a venit atunci, a venit abia a doua zi. Era monstruoasă, cu gheare foarte lungi, de pasăre, de o culoare negru-maronie, cu faţa hâdă şi era uriaşă. Uriaşă faţă de nivelul meu, adică de vreo 10 ori cât mine, cam aşa ceva. Se întindea cu gheare şi tentacule după mine. Şi am fugit. Sigur că cei care, normal, n-au văzut ce-am văzut eu au zis că sunt nebună. Am fugit din camera aceea şi n-am mai vrut să mă întorc, pentru că acolo ştiam că se află moartea, vine să mă ia. Zbaterea a fost cumplită, am scos crucea de la gât, privind-o şi am început să mă rog. Cu voce tare. Cred că zbieram. Mă rugam pentru încredinţarea sufletului meu lui Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor mele, mă rugam să mă mai lase, pentru că... sunt tânără încă, nu am chef, nu vreau. Atunci, din dreptul inimii, am simţit că se desprinde ceva, ca o pasăre neagră, porumbel cred că era şi zboară fix din mine, dar... rămâne totuşi o pasăre albă, gata să-şi ia zborul şi ea. Oare o simplă c oincidenţă cu faptul că Duhul Sfânt este înfăţişat sub formă de proumbel şi se pare că el ar fi în fiecare dintre noi, prin revelaţie, la vârsta cunoaşterii şi ar fi spiritul nostru, conştinţa şi conştienţa noastră de fapt? După această desprindere a porumbelului negru, am început să simt o durere cumplită în dreptul inimii. Durere care m-a ţinut luni la rând chiar şi după aceea, deşi n-aveam nimic cu inima, m-am controlat la medici, degeaba. Durerea de unde provenea? Cât se poate de fizică şi de concretă. Am pus-o raţional şi pe seama sevrajului, dar totuşi, cam ciudat. Apoi, după zborul păsării negre din inima mea, probabil latura mea duală, a păcatelor, am simţit că mă eliberez şi că merg spre o Lumină intensă, alb gălbuie. Am început să zbier în engleză "I see the Light, I see the Sun, I see the God". Interesant este şi timpul verbului: present simple, un timp care exprimă o acţiune în mod obişnuit. De ce în engleză? Eram româncă. Gândeam în română. Totuşi... Probabil că discutăm despre universalitatea de dincolo de moarte, când barierele impuse de Turnul Babel al limbilor planetei nu mai sunt o problemă. Şi atunci l-am văzut pe Papa Ioan Paul al II-lea, cu braţele deschise, care tocmai se pregătea să-mi dea binecuvântarea şi să mă conducă, potrivit confesiunii mele romano-catolice (poate că un musulman în clipa morţii vede un imam, un budist vede un zeu, un ortodox vede un patriarh) dincolo de porţile mari, luminoase, ale Împărăţiei lui Dumnezeu. A mai venit la mine şi mătuşa Mia, care, de asemenea, era moartă la acel moment, dar a venit tata. Când tocmai mă pregăteam să intru, a venit tata şi mi-a zis poruncitor: "Tu ce cauţi aici? Înapoi! Aici n-ai voie să intri deocamdată". M-a îmbrâncit şi m-am trezit fix înapoi în corpul meu. Am verificat. Respiram. Gata. Însemna că trăiesc. În timpul nostru nu cred că a durat mai mult de câteva secunde, până la un minut toată asta. M-am liniştit şi a început să-mi fie ruşine, am zis că vreau să merg la spital şi am rugat pe doctoriţă şi pe poliţişti să nu mai relateze nimănui, pentru că mi-era ruşine. Am constatat că sunt îmbrăcată, da, gata, e în regulă. Mă reîntorsesem în lumea carnală. Era clar. Şi reaveam nevoie de lucrurile materiale: haine, aer, apă etc, etc.

Dacă eram nebună, de ce n-am mai văzut absolut niciodată de atunci aşa ceva? Niciodată. E simplu: acum nu mă aflu între două lumi, e lucru cel mai clar. Când treci printr-o astfel de experienţă, la fel de reală ca şi cum e realitate acest fişier pe care îl scriu acum, nu ai cum să nu crezi în Dumnezeu, în viaţa veşnică şi în judecarea păcatelor, care, într-adevăr, aşa cum au mai relatat şi alţii, nu se face de către Dumnezeu, ci de către propria-ţi conştiinţă, văzând moartea, înfiorându-te cât e de urâtă, zbătându-te să rămâi în corp (nu ştiu la alţii cum au fost, dar la mine, această trecere a fost destul de urâtă şi de dureroasă, poate tocmai pentru că nu vream să plec, eram atât de tânără, la numai 25 de ani, momentul nu era) şi normal că n-aveam linişte, pentru că nu era o moarte naturală, se dorise ca eu să mor, mi se pusese în Coca-Cola substanţa drept pentru care am ajuns să văd porţile Raiului, normal că n-aveam cum să fiu împăcată. N-a fost destinul meu să mor atunci. De atunci am revenit, dar am învăţat să fac bine, nu rău, să mă ghidez după dreptate şi să cred că dreptatea divină nu va lăsa nimic nepedepsit, asta e clar.


Bunica mea cu câteva luni înainte de moarte, a dat semnele ei pe care eu şi maică-mea, din lumea noastră carnală, nu le înţelegeam, le puneam pe seama Alzheimer-ului, dar de fapt era neliniştea presimţirii morţii. O viaţă simplă şi corectă, prea multe păcate n-a avut ea. O femeie foarte credincioasă în viaţă. Pe 3 martie când au început fibrilaţiile, mama a întors-o, n-a lăsat-o să-şi dea duhul. Iar bunica spunea că o vede pe mama ei, moartă din 1992. Venise s-o întâmpine, aşa cum venise la mine tata. Apoi a venit Salvarea, a luat-o la spital, în tot acest timp, parcă a plutit între două lumi. Medicii spuneau că vorbeşte aiurea, când am ascultat-o noi pe cine striga şi despre ce vorbea, am înţeles că de fapt ea văzuse lumea Cerului şi pe cei care i-a cunoscut în viaţă şi acum erau dincolo... De exemplu, spunea că l-a văzut pe Otto şi că el este acasă. Şi ne întreba pe noi unde e, unde a dispărut că acum nu-l mai vede. Otto era cumnatul ei şi n-avea cum să fie acasă, pentru că este mort din 2002. De asemenea, îl vedea şi pe Costel şi-l striga pe Costel, ca şi cum ar fi fost acolo, lângă ea, Costel fiind soţul ei, mort în 2000. Vorbea şi despre Gigi, mort anul trecut, nepotul ei, dar ea nu ştia... că a murit. Vorbea. Deci... între ce lumi era şi ce vedea de fapt? Şi ce ne spunea?

 


I-am ridicat trupul de la spitalul Elias în coşciug pentru a o conduce pe ultimul drum, în Drăgoteşti, judeţul Dolj, unde era îngropat şi tatăl de-al doilea, dar şi bunicul, soţul ei. O noapte am depus-o în capela Cimitirului Catolic din Craiova. Unde am rămas la priveghi. Eu, mama şi paznicul cimitirului, care mai şi ieşea şi mai verifica. Mai erau şi doi câini mari, care păzeau întrucâtva, poarta cimitirului noaptea se încuia, erau mulţi ţigani în zonă, se fura. Am discutat cu paznicul cimitirului o vreme. Şi astfel am aflat că el stă o noapte da, o noapte nu şi păzeşte. Uneori mai şi doarme, în camera sa, pentru că oricum îl avertizează câinii dacă e ceva. L-am întrebat dacă a observat vreodată ceva ciudat şi nu legat de hoţi sau de lumea umană, ci legat de spirite. A tăcut, a ieşit din capelă, s-a întors schimbând subiectul. Am ieşit şi eu la o ţigară, afară în cimitir, normal că nu fumam în capelă. I-am pus aceeaşi întrebare. Şi mi-a spus că într-o noapte, dar... pretinzând că de fapt ar fi fost vorba despre celălalt paznic, pe la ora 1 sau 2 noaptea, a auzit o voce clară, repetată de bărbat care bătea în geam: "Şefu, şefu, vino încoace!". Era linişte perfectă. Nu dormea. Apoi a auzit din nou şi a ieşit afară. Nu era nimeni, poarta era încuiată, să sară gardul cineva ar fi fost imposibil şi... ceea ce era cel mai înfiorător ca posibilitate de a fi fost vreo voce de om viu era că exact în zona în care ar fi trebuit să se afle omul cu pricina să strige şi să ciocăne în geam dormea încolăcită căţeaua, care nu a reacţionat în niciun fel. Practic, un om nu doar că a r fi trebuit să sară gardul, ceea ce era aproape imposibil, dar, ca să bată în geam şi să strige, ar fi trebuit să stea... fix pe căţea... Or, cum căţeaua n-a reacţionat în niciun mod, era clar că nu era nimic uman.


S-a făcut în jur de ora 2 noaptea, eram în capela cimitirului. Eram la masa din capelă, unde făcusem o mică gustare de pomană şi vorbeam. Ne contraziceam pe motivul că eu am spus că de dimineaţă o să chem preotul catolic, să citească în confesiunea mea, iar maică-mea era îndoită, pe considerentul că... mai lua şi el nişte bani şi că mai bine fără. Poftim? Cum adică din cauza la bani? Femeia aceasta, bunica, atunci când eram mică m-a însoţit tot timpul la cateheză, la corul bisericii, mergeam cu ea, asista la slujbă, eu cântam în corul bisericii "Maica Îndurerată" din Bucureştii Noi, parohia din apropiere de unde stăteam cu ea. Se ruga, se simţea bine în biserica catolică. Cum să o pornesc la drum din capela catolică fără să-i slujească şi ei cineva? Şi vreau să vă spun că atât de tare s-a supărat bunica cum să nu vină un preot să-i slujească şi ei, doar s-o pornim aşa, încât, nici n-am încheiat prea bine discuţia despre asta, că... ne-a arătat un semn. Capacul sicriului era rezemat de un perete al capelei, era cam pe undeva prin dreptul capului bunicii, aflată în coşciug, pe partea dreaptă cum intrai. Masa era pe undeva prin stânga, la care noi stăteam pe scaune, paznicul ieşise puţin prin cimitir să verifice pe afară nu ştiu ce, potrivit atribuţiilor sale de serviciu. Eu şi maică-mea eram pe scaun, nu ne mişcam, pardoseala era din piatră. S-a auzit un zgomot puternic care ne-a încremenit vocile, capacul sicriului s-a mişcat spre dreapta, unde era o icoană pe perete, a Fecioarei Maria, care la rândul ei a început să se balanseze de vreo cinci, şase ori, de nu se mai oprea. Or, fie ar fi fost cutremur, ceea ce la ora aceea NU a fost niciun cutremur, aşa cum am verificat, fie cineva ar fi mişcat pur şi simplu sicriul, dându-l spre icoană. Icoana s-a balansat şi nu o singură dată, de vreo cinci, şase ori, nu se mai oprea. S-a auzit şi zgomotul. Cu siguranţă, acel cineva a fost bunică-mea, care a vrut să dea un semn. E drept că puţin, puţin m-am speriat. Dar ştiam că e bunica, ştiam ce vrea, vrea preot, l-am chemat, a citit. N-am renunţat. Biata femeie care s-a chinuit atât şi cu durerile fizice, şi cu perfuziile, şi cu nepăsarea din spital, singură, stingheră, iar noi n-o înţelegeam... Atât eu, cât şi maică-mea am văzut şi auzit acelaşi lucru. N-aveam halucinaţii în acelaşi timp amândouă. Era imposibil aşa ceva!


Am îngropat-o sâmbătă, în noaptea aceea era Învierea. Eu ştiu cum se obişnuia la noi, să se ia lumină şi să se meargă în cimitir pentru a se da şi celor morţi lumină. Vai, cum, noaptea în cimitir? Femeia la care am stat s-a mirat. Da, ce-are? Mi-am amintit de-o poveste de acum vreo cinci ani când am mers la ţară şi cum nu e arie de acoperire pe acolo, m-am urcat cu laptop-ul pe deal. Unde era arie puţină, mergea prost, s-a lăsat înserarea. A venit mama după mine să vadă ce fac. Un nemernic de câine ciobănesc a început să ne latre, a tăbărât-o pe maică-mea, sub ochii mei, am crezut că o sfâşie. Nu mai ştiu când s-a ridicat şi a fugit speriată către mine. Am decis să o luăm ocolind satul prin pădure ca să ajungem în sat ieşind totuşi din aria câinelui, de care evident că nu puteam trece. Eram atât de îngrozită de câini, încât, ajunse la capătul satului, eu am rămas în cimitir în noapte, într-un cavou de suprafaţă (cameră mortuară) şi n-am mai vrut să plec de acolo, până când nu s-a dus maică-mea în sat să-l cheme pe tata să ne conducă acasă, pentru că eu numai lătrat de câini peste tot auzeam. Păi, de morţi mi-era mie frică sau de câini? Şi morţii nu mi-au făcut nimic. Problema mea era cu lumea materială a câinilor lăsaţi aşa, să circule pe uliţă aiurea. Absolut nicio teamă de morţi nu aveam...


Normal că morţii nu-ţi fac niciun rău, chiar dacă uneori dau semne. Cimitirele sunt locuri în care zac spre putrezire rămăşiţele pământeşti, sufletele lor nu mai sunt acolo, sufletele lor vin alături de noi, pleacă, e normal. Când stăteam la garsonieră singură, era un canal pe UPC doar cu fenomene paranormale, acum, aici, pe RDS nu mai e şi chiar sufăr după acest program. Când n-aveam de lucru pentru procese sau pentru Primărie, noaptea, dacă nu mi-era somn şi nu puteam să dorm îl urmăream. Am urmărit zeci de emisiuni reconstituiri după fapte reale legate de lumea spiritelor. Case bântuite, spirite inclusiv de animale, care fie miorlăiau jalnic sau lătrau... fără a fi pisici sau câini reali, dar descoperindu-se că acolo au existat animale care au murit. Arareori aceste spirite făceau rău cuiva, ele doar lansau avertismente oamenilor legate de durerea lor, de moartea violentă, de neliniştea lor, oamenii se speriau. De fiecare dată voiau ceva: fie o slujbă de împăcare, fie cinstirea memoriei lor, fie descoperirea şi pedepsirea criminalului. Lăsaseră lucrurile neterminate în această viaţă şi era normal să vrea ceva.


Un bun prieten din Bucureşti mi-a relatat, la rândul său, despre o întâmplare trăită cu ani buni în urmă. Era mecanic de locomotivă şi trenurile plecau şi dis de dimineaţă, normal. Mergea spre gară pe jos, era destul de aproape şi trecea pe lângă un cimitir. Când într-o noapte, pe la 3, aşa, a auzit un strigăt de femeie. Apoi a văzut înaintea lui pe partea cu cimitirul o femeie, la vreo 30 - 40 de ani. Era îmbrăcată în negru şi se tânguia, ba plângea vorbind de una singură. A crezut că e o femeie reală, deşi a bănuit că nu e chiar aşa. A încercat să o întrebe dacă poate s-o ajute cu ceva. Dar nu a răspuns vocii umane. Apoi, la o intersecţie, era o mică alee, care nu ducea nicăieri, se înfunda vizibil. Când a ajuns în dreptul ei, femeia a cotit pe acolo. Când a ajuns şi prietenul despre care vă povestesc, a privit după ea, fiind ciudat s-o ia pe acolo. NU MAI ERA! Dispăruse. N-avea unde să ajungă şi nici cum să se facă invizibilă, dacă chiar era. Prietenul se întreba chiar şi după ani ce-a vrut femeia cu pricina şi se minuna că nu i-a făcut niciun rău. Era ferm convins că văzuse de fapt o fantomă şi nu ştia de ce i s-a arătat. Întrebarea mea a fost bruscă şi ruşinoasă pentru el: "De pomană şi o lumânare, ce să vrea? De aia ţi s-a arătat. I-ai dat?". În locul lui, în loc de teama că poate să ne facă rău, a doua, a treia zi, după o săptămână, aş fi mers în cimitir, ziua, normal şi m-aş fi lăsat ghidată să descopăr unde-i este mormântul, să văd cum o cheamă, să-i chem un preot să-i citească, să-i aprind o lumânare, să-i dau de pomană ceva. Biata femeie care murise şi tânără era normal să vrea să se arate cuiva care să-i dea de pomană. De ce să-i facă rău? Ce avea cu el de împărţit să-i facă rău? Plângea, se tânguia. Voia ceva. Cum a vrut şi bunică-mea: preot să-i citească în capelă, preot catolic. Era lesne ce voia. Dar lui... i-a fost frică de ea.


Sigur, sunt şi unele spirite malefice, recunosc asta. Am văzut şi în reportajele acelea, am simţit inclusiv pe pielea mea. De acelea de fapt uneori ne temem. Dar când ştim cine sunt, când simţim prezenţa rudelor noastre, a prietenilor noştri sau pur şi simplu a cuiva rătăcit care ne alege pe noi crezând nu că ne speriem ci că vom face cele creştineşti pentru el, n-avem de fapt de ce să ne temem. Era un ger năprasnic într-o iarnă. Prin 2010, cam aşa. Eu n-aveam lemne la garsoniera din Ghermăneşti şi, cum nu stătea nimeni în apartamentul din Bucureşti al maică-mii, ea fiind plecată cu tata şi cu bunica la ţară, am luat laptop-ul şi m-am dus să stau acolo, pentru că era căldură de la calorifere, era apă caldă, era un pic altceva din punct de vedere al condiţiilor. N-am stat decât o noapte şi m-am întors pe o ninsoare cumplită, zicând că acolo nu mai stau, mai bine stau în frig, la mine acasă, cu şapte mii de cojoace pe mine, e mai normal. Cum m-a alungat spiritul malefic, pentru că sunt ferm convinsă că un spirit malefic era? Păi, simplu, am scris eu ce-am scris, aşezată în dormitor, când mi s-a făcut somn şi m-am decis să mă culc. Era cam puţin trecut peste 12 noaptea. Seara, la culcare, ziceam Tatăl Nostru, în gând, înainte de a adormi, era ceva natural. Am stins lumina, m-am aşezat în pat şi am zis Tatăl Nostru ca de obicei. Când am rostit ultimele cuvinte "Amin" ale rugăciunii "Tatăl nostru", şifonierul a început să trosnească atât de tare încât m-am speriat. Şi trosniturile nu se mai terminau. În apartament nu mai locuise nimeni de doi ani şi, deşi nu murise nimeni acolo, am simţit, aşa, prezenţa aceea ca a unui spirit malefic ce se aciuase acolo, unde nu stătuse nimeni de ceva vreme, acum venisem eu şi-l deranjam, mai ales îl deranjam cu... rugăciunea mea. Din ce-am văzut aşa ca prin aburi, a fost un cap de bărbat bătrân, hidos, cu barbă. M-am dat jos din pat, am aprins lumina, trosnetele nu mai conteneau. Dacă era de la comprimarea lemnului prin diferenţa de temperatură şi umiditate, aşa cum am vrut să stau liniştită şi să cred că de la aia trosnea, de ce cum am zis "Amin" de la rugăciunea "Tatăl nostru"? Ce era cu prezenţa aceea ciudată pe care o simţeam? Lemnul nu trosneşte deranjat de rugăciune. Am început să mă închin şi să mă rog. Cu cât mă rugam mai tare, cu atât mai agitat era spiritul acela malefic de rugăciunea mea, cu atât mai tare trosnea. Am luat laptop-ul şi am plecat în sufragerie... Prezenţa malefică a venit după mine şi a început să trosnească şi pe acolo servanta, alte obiecte. Îngheţată de frică, mă gândeam ce să fac? Am vrut să plec în noapte, dar era ger rău de tot afară, n-aveam unde să plec altundeva. M-am mai luat cu una, cu alta pe Internet, lucruri umane, naturale, cu toate luminile aprinse, încercând să mă gândesc la altceva, la... politică, de exemplu. Vreme de patru ore, până la patru dimineaţa, am continuat să simt acea prezenţă malefică şi să aud numai troznituri prin toată casa. La patru s-au diminuat, iar începând cu ora 5 n-am mai auzit absolut nimic, era deja dimineaţă, spiritul rău, în dimineaţă nu mai avea putere, nu m-a mai deranjat. M-am culcat, extrem de obosită, m-am trezit pe la 1 după-amiaza, m-am îmbrăcat şi am plecat înapoi acasă, la Ghermăneşti. Cu anii, sigur, a dispărut prezenţa aceea malefică, deşi eu uneori tot aveam impresia când intram acolo în casă că o simt pe undeva. Şi totuşi au fost ani de zile înainte de acest episod în care am stat şi singură în acea casă, fără să constat nimic ciudat.


Deci spiritele sunt bune sau sunt rele. În funcţie de cum sunt, le simţi, vezi ce vor, îţi dai seama. Şi chiar dacă e vreun demon aciuat, ce să-mi facă mie demonul? Dar eu chiar nu am capacitatea de a mă lupta? Păi, ce, eu sunt din lumea, lui, aşa?


Ştiu, unii te iau de nebun dacă le spui experienţele astea de viaţă, absolut reale! Mai nebuni sunt ei! Chiar citeam cazul unui medic neurolog ateu, care la viaţa lui debitase o sumedenie de tâmpenii de teorii despre... de ce vede sufletul muribundului lumina, ca pe... o emanaţie a creierului şi aiureli. Când... Dumnezeu i-a dat o mare palmă: i-a dat experienţa să treacă chiar el prin moarte clinică şi să constate că teoriile sale sunt aiuritoare, deloc reale. A revenit şi a început să scrie... cărţi despre existenţa vieţii de apoi. Milioane de oameni din toată lumea au relatat într-un fel sau altul despre existenţa de dincolo, în ani. Indiferent de religie, sex, avere sau chiar... păcate. Alte milioane de oameni au relatat despre experienţe stranii legate de materializări ale unor spirite sau prezenţe ciudate (fantome). Dacă un post de televiziune difuza numai astfel de reportaje şi de reconstituiri noapte de noapte e clar. Aveau destul de mult material...!


Viaţa de dincolo există, e cum nu se poate mai limpede. Nu v-am povestit nimic încă despre cum am perceput eu moartea fostului meu iubit din 2003 şi despre toate întâmplările stranii care mi s-au întâmplat mie după momentul trecerii sale. Pentru că... în această lucrare, pe care eu o doresc şi va fi... amplă, pe capitole, despre el va fi vorba, de fapt.


Dacă unii vor preot, alţii de pomană, nu le convine un lucru sau altul sau pur şi simplu vor să ne liniştească, să ne arate că ei există de fapt, iubitul meu, ca întotdeauna, a ştiut ce vrea: PE MINE! Nu, nu la modul urât de a mă lua de acum dincolo, ci pe mine ca femeie, dincolo de eternitate, atunci când va veni momentul. Şi, bineînţeles, că a vrut să mă anunţe că în eternitate vom fi împreună. Cam aşa ceva... Cel puţin aşa am simţit eu şirul de mesaje din lumea paralelă de la el de fapt. Şi simt aşa o linişte şi o împăcare. Mi-e atât de drag să ştiu că e aici şi... uneori îmi dă şi semne în lumea materială ca să-şi facă simţită prezenţa, mă încurajează, nici pomeneală de teamă de fapt. Pentru că lucrurile din viaţă, între noi, au rămas neterminate, nedefinite, chiar dacă în ani. Era normal să le clarificăm cumva... În viitorul capitol vă voi relata...


Mirela Predan

Va urma

 

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (04.29.2018)
Vizualizări: 29 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018