Sentimentul de stranietate pe care îl resimt... atât de puternic...

Dincolo de toate semnele pe care le-am avut şi nu-s deloc nebună, din lumea de dincolo, INEXPLICABIL ESTE ŞI FENOMENUL DE CE DUPĂ 15 ANI, ÎN CARE N-AM MAI VRUT SĂ MAI ŞTIU DE CINEVA, BRUSC, DIN MOMENTUL MORŢII SALE A ÎNCPEUT SĂ MĂ OBSEDEZE PERSOANA. Acest fenomen nu se poate explica decât prin prezenţa sufletului său, care vrea să fie lângă mine. Pentru că lucrurile au rămas undeva, oricum, nefinalizate, ca într-un stand-by nefericit, pentru că noi nici nu ne-am certat, nici n-am avut o discuţie lămuritoare ce facem mai departe cu relaţia noastră, lui i-au fost suficiente prostiile altora că eu i-aş putea face rău, mie mi-au fost suficiente prostiile altora că el mi-ar putea face rău. Şi brusc, m-am trezit acum că trebuie să clarificăm nişte lucruri, să continuăm o relaţie care nu s-a sfârşit odată cu moartea, pentru că viaţă dincolo de moarte există şi că eu am ceva de făcut aici pentru el şi în amintirea lui.


E inexplicabil prin perspectiva raţională a psihologiei iubirii, dacă vreţi, ca un timp atât de îndelungat eu să nu mai am niciun contact cu o persoană, după care brusc, chiar la câteva ore după moarte, să am primele semne că lucrurile alunecă într-o traiectorie pe care niciodată n-am bănuit-o pe parcursul a 15 ani. Dacă era vorba despre o nostalgie normală şi despre o dragoste latentă, care n-a pierit, probabil că şi pe parcursul acestor 15 ani ea ar fi răbufnit şi m-ar fi determinat fie să-l caut, fie să mă mai gândesc la el măcar din când în când. Pentru mine ruptura a fost, aşa cum am considerat-o, definitivă şi irevocabilă, fără cale de atac şi fără nostalgii, ba chiar cu o oareşce ostilitate în raport cu el, privind în urmă şi văzându-mi de drum, după care, ca şi cum aş continua un drum lăsat atunci, am revenit la exact aceleaşi sentimente de odinioară. El a vrut asta, pentru că măcar puteam să pun problema la modul: "Dumnezeu să-l odihnească" şi să-mi văd de treaba mea. Nu, mă râcâie: sentimente, trăiri, amintiri, toate amestecate în mintea mea, idei, dorinţă de a şti cât mai multe despre el şi despre viaţa sa, pe care n-am avut ocazia să o trăiesc împreună, lucruri pe care înainte le refuzam cu obstinaţie. Or, asta nu se poate explica decât prin prisma dorinţei sale de a rămâne prin preajma mea şi de a-mi arăta oarecum dragostea şi regretele. Dorinţa a fost a lui, nu a mea! Şi el a făcut primul pas în aceste demersuri, ca în viaţă, eu doar am acceptat şi am răspuns unor sentimente care îmi dădeau aripi de zbor.


Sinceră să fiu, este deosebit de ciudat ceea ce trăiesc pentru că niciodată, niciodată nu m-aş fi aşteptat să se întâmple asta. Adică n-aş fi crezut într-o revenire a acestei iubiri şi mai ales sub forma asta, şi mai ales în modalitatea asta, care mă impulsionează şi mă sâcâie, care mă face să mă revolt şi, totodată, să-mi fie bine, care mă înfioară prin imensitate şi, totodată mă calmează, mă linişteşte, care îmi dă putere şi se nasc convingeri şi, totodată, mă aţinteşte în durere. Ce fac cu amintirile care m-au năpădit, ce fac cu amintirile pe care nici măcar nu le-am trăit şi eu, ci cu mine departe, dar care mă agasează acum, fiind omniprezente? Şi, în definitiv, eu ce să fac cu amintiri? Ale mele, ale lui, ale noastre, amestecate toate laolaltă, într-o indiviziune totală? Nu pot decât să constat neputincioasă stranietatea a ceea ce mi se întâmplă acum şi să mă las condusă de o forţă superioară mie, în care voinţa sa primează. Ştiu, nu vrea lucruri rele pentru mine, am încredere în ce vrea pentru mine el, mă iubeşte şi el, că de aia a şi venit, vrea să învăţ, vrea să cercetez, vrea să lupt, vrea să fiu bună, vrea să fiu demnă, vrea să fiu fericită, vrea să fac faţă nelegiuirilor vieţii, continuă să mă protejeze oarecum şi să îmi insufle credinţa în Dumnezeu, speranţa, credinţa în echitate, în dreptate, ca un echilibru divin, să mă îndrume, să mă apere, să mă formeze. E foarte, foarte ciudat ceea ce simt acum, mai ales într-un astfel de context, menit parcă să mă convingă, încă o dată, dacă mai era cazul, nu doar de existenţa, ci şi de bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu... şi să-mi mai dea o lecţie importantă: NU DOAR NOI SUFERIM DUPĂ CEI PLECAŢI ÎN LUMEA DE DINCOLO, NU DOAR PE NOI ACEASTĂ DESPĂRŢIRE NE DOARE, CI ŞI EI SUFERĂ DUPĂ NOI, ŞI PE EI DESPĂRŢIREA DE NOI ÎI DOARE şi încearcă să restabilească legăturile, iar această încercare de stabilire a legăturilor s-a pliat puţin pe capacităţile mele extrasenzoriale, găsind un canal de comunicare perfect. Eu sufăr după el, el suferă după mine, deşi 15 ani care ne-au despărţit ar fi fost un bun prilej să intervină totalmente uitarea şi indiferenţa, în definitiv. Adică poate era normal să simt ce simt acum dacă 15 ani am fi fost împreună, dacă 15 ani am fi avut măcar o portiţă de comunicare, dacă n-aş fi fost atât de supărată pe el şi pe indiferenţa sa care pe mine m-a costat atunci, dacă şi dacă...


Dar... nebănuite sunt căile Domnului şi uite că se poate orice, inclusiv o dragoste între două persoane aflate în două lumi diferite, inclusiv comunicare între astfel două persoane...


Mirela Predan

 

Va urma

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.26.2018)
Vizualizări: 22 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018