Site-ul liniştii şi nostalgiilor mele...

 


Site-ul lui a rămas aşa o oază de prezenţă atemporală a lui L. Îl regăsesc în totalitate cu tonul lui calm, optimist, de bun-simţ, dar, cu toate astea, spunând nişte adevăruri revoltătoare. Aceleaşi adevăruri care m-au revoltat cândva până la paroxism de m-au făcut să vreau să intru în luptă. Mai ales că ştiam bine că realitatea este aceea pe care o spune el, o văzusem cu ochii mei, mă şoca discrepanţa minciunilor vehiculate de ceilalţi. O lume odioasă la care nu am vrut sub nicio formă să subscriu. Site-ul lui e lumea în care mă retrag ori de câte ori vreau să simt linişte, rămas după el, scris de el... E personalitatea lui acolo sută la sută şi mă simt bine. O lume a revoltei, o lume de care am fost puternic influenţată cândva, deşi el nu trebuia să mă convingă de adevărurile lui, pentru că le ştiam şi eu bine, le vedeam cu ochii mei, uneori zi de zi şi am fugit pentru că m-a găsit scârba faţă de lipsa de bun-simţ a altora, faţă de mojiciile lor, faţă de vâltoarea aceea de neoprit, a unei lumi lipsite de conştiinţă, de onoare. Acea lume în contrast cu el. Iar asta nu pentru că îl văd ca şi atunci ca pe un sfânt inocent, aşa cum probabil la modul obiectiv şi este, ci pentru că lipsa asta de onoare a oamenilor, mulţi dintre ei în care lui îi plăcea să creadă, mă încărca cu o energie negativă din care uneori mă mai salvau plimbările prin parc şi... uitarea. Dar poate că aveam dreptate să plec şi să rămân totuşi virtual cu o doză de mândrie faţă de locurile în sine, faţă de unii oameni, extrem de puţini, gândind că mi-am pus totuşi acolo amprenta. Era exact acea apăsare de care am vrut să uit şi să fug cât mai departe... O lume din care, însă, el n-avea unde evada decât prin moarte, n-avea unde fugi. Eu puteam să fac asta şi poate că a fost un gest de laşitate, recunosc, dar aşa e când nu ai o direcţie clară şi nu ştii că, indiferent de situaţie, tu ai un loc al tău şi-un rost, de care nu te poţi eschiva, o misiune. Aşteptam să mi-o traseze, dar aşteptările mele au fost zadarnice, pentru că nu s-a întâmplat nimic. Şi atunci poate că aveam dreptate să fug pentru a-mi îndeplini destinul personal, pentru că trebuie să recunosc, din marea aceea de ură, de nesimţire şi de grosolănie rurală adevărul este că n-am păstrat amintiri frumoase decât locurilor goale şi lui. Atât.


Când vreau să mă relaxez sau pur şi simplu degetele de pe Internet mă îndeamnă să mai poposesc o clipă pe site-ul unui om care acum îmi monitorizează poate accesările din Ceruri. Un site personal în care uneori mi-e drag să-l văd pe el copil în poze, s-o văd pe mama lui. Un site în care văd şi înţeleg şi ce-a însemnat o viaţă de om ca să-mi găsesc şi eu în viaţă modele, repere. Deşi eu nu pot să fiu ca el, e clar, în sensul că nu pot să stau calmă, paşnică, plină de sensibilitate în faţa unor atacuri reale şi injuste. Doar cu metafore de maxim bun-simţ pe care poate prea puţini le-au priceput, mulţi nici n-au vrut să le priceapă. Un site plin de substanţă în care parcă sunt îndemnată să reiau ceva ce-am început atunci, demult, ştiind că e nevoie: de combatanţi prin arta vorbelor, de oameni care... acum să se ocupe de o operă, în definitiv, de o personalitate. I-am promis că o să trec din nou, o să văd, o să studiez problema şi mai ales chiar vreau să merg la el, la... cimitir. Aceste promisiuni pe care sigur le voi onora au reprezentat puţin dezlegarea: iar făcusem un blocaj psihologic şi nu mai puteam lucra ocupându-mă de chestiuni curente. Şi încă o dată stau să concluzionez că am fost o imbecilă, iar pentru asta m-a bătut, uneori, poate prea aspru Dumnezeu. N-am vrut să lucrez cu el, ci m-am întors la Cronica Română, adică m-am întors cu alte cuvinte la moarte, aşa cum mi s-a întâmplat în 2005. Era un coşmar prin care probabil că nu aş fi trecut niciodată. Inconştient, eu am ales experienţa morţii atunci când m-am decis să mă întorc, nu pe el. Am vrut libertate şi am înjurat dictatura, comunismul, ceauşismul şi de toate şi m-am ales cu... cel ce nu există. E şi ăsta un blestem. Ce naiba să fac cu libertatea asta, pentru că eram oricum destul de liberă, doar trebuia să ignor mojiciile unora, prejudecăţile altora şi-ar fi fost OK! Nici lui nu i-a fost bine, el cu probleme de altă natură în care ştiu că nu l-a ajutat nimeni, nici mie... separat de el. Poate că aş fi fost singura persoană care aş fi putut să-l ajut în anumite privinţe, cum el ar fi fost oricum singurul raţionament pentru care aş fi putut să decid să rămân.


Citind pe site, parcă îi aud vocea, parcă lucrurile astea povestite de el acolo, s-ar întâmpla chiar acum. Şi ar trebui să mă revolt de cele ce se întâmplă rele, şi-ar trebuit să mă bucur şi să-i dau dreptate, pentru cele bune. E sută la sută acolo stilul lui, exact stilul pe care l-am cunoscut şi l-am adorat, împietrit pe undeva, pe un site, în scrierile lui. Chiar dacă e târziu acum oricum pentru regrete, iar timpul nu se mai întoarce niciodată, chiar dacă site-ul lui, rămas pe Internet, e poarta spre împăcarea fiinţei mele, pe site-ul acela trăieşte, cu siguranţă, ca în viaţă şi de aia îmi creează atâtea nostalgii, parcă îl aud pe L în liniştea încăperii că nu trebuie să regret nimic, pentru că justiţie divină există oricum...


Mirela Predan

Va urma

 

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.08.2018)
Vizualizări: 24 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018