Suflete gemene: eu şi L...


Azi l-am văzut pe L. bătrân şi bolnav. Cu păr alb şi chinuit de suferinţă, aşa cum probabil că nu mi l-am imaginat niciodată. Energia şi pofta de viaţă pe care le cunoşteam eu pieriseră, dorinţa de a mai lupta zglobiu se terminase. L-am auzit cu voce stinsă, prea tânăr pentru moarte. Dacă în unele zile am revăzut aşa, ca un miraj, copilăria lui şi viaţa de până la mine, acum tristeţea m-a dobărât, pentru că am revăzut, la fel ca într-un miraj, rememorând suferinţă, viaţa sa de după relaţia cu mine. Adevăruri care nu mă mai interesau strigate, pentru că eu cunoşteam bine aceste adevăruri ale lui şi peste ele n-am văzut nimic altceva decât deşertăciune şi lipsă de substanţă. În măreţia gloriei şi a decăderii umane, în misterul vieţii noastre, l-am văzut pe L. colindând între două lumi, aşa, ca pe bunică-mea şi am rememorat suferinţă şi nedreptate parcă divină. Dar Dumnezeu e drept, întotdeauna face dreptate. După despărţirea de mine, L. şi-a purtat o cruce, o cruce, aşa cum Dumnezeu şi-a trimis chiar propriul fiu pentru... răscumpărarea noastră. Am înţeles că Dumnezeu vrea îngeri, vrea martiri şi o suferinţă reală şi vrea să-şi pregătească sfinţii din jurul Său, la fel cum a făcut cu fiul Său, am înţeles că Dumnezeu vrea sfinţi care să guste din plin prin martiriul îndurat Împărăţia Sa luminoasă şi fericirea fără de întristare. Iar eu am făcut, la rândul meu, parte din acest plan al lui Dumnezeu pregătit pentru L prin această dragoste pe care i-am purtat-o şi i-o port în infinitate.

 

Am regăsit un copil, un tânăr, un matur care era cu mine cândva şi un bătrân fără de vreme bolnav şi durerea mă apasă şi mai tare. Nu, n-am ştiut nimic, nuuu, n-am ştiut, habar n-am avuut! Deşi adesea mă învinovăţesc că nu l-am ajutat măcar moral, constat că totuşi, repet, am lăsat un munte vioi pe culmile glorile şi ale energiei umane, am plecat fiindu-i bine, nu rău şi n-am mai vrut să mai ştiu, pentru a nu mai avea dureri, nici amintiri, iar acum am mustrări, pentru că aş fi vrut să stau cu acelaşi om, neajutorat de boală în braţe alinându-i suferinţa. Dar eu habar n-am avut nici când suferă şi nici când e bolnav, pentru că n-am vrut să mai ştiu şi pentru că acum, văzând această cruce a lui, mă doare indiferenţa mea şi nu-mi dă pace.

 

L. era ca mine, adică avea o personalitate puternică, debordantă, cu o sinceritate copleşitoare, spunând lucrurilor pe nume. Era nevoie de sânge şi de fecioare sacrificate, ca şi în cazul meu, eu reuşind totuşi în definitiv să trec peste multe probleme şi să rămân la fel, ca şi cum acelaşi ADN puternic imprimat în mine şi în L. ar fi fost acelaşi, iar exemplarele ca noi sunt rare pe lumea asta. Poate că asta m-a şi atras inconştient: psihologic, semănam cu el, semănam puternic, parcă eram făcuţi din acelaşi aluat, am văzut un alter-ego şi personalitatea lui puternică şi combatantă, personalitatea mea puternică şi combatantă s-au îmbinat perfect, dar nu am avut timp să conştientizăm asta, să ne dăm seama de asta, să pornim la un singur drum şi am plecat separat, fiecare pe drumul crucii noastre proprii, răstigniţi în alte zile şi spaţii şi la alte nedrepte judecăţi, fiecare martir, eu într-o parte, el în partea ailaltă... De aceea acum sentimentul de comuniune, de convieţuire este cu atât mai puternic cu cât acum am realizat asta: cât de bine semănam ca fiinţe umane. Nu fizic, ci interior. Dacă vă puteţi imagina un bărbat care să se comporte ca mine şi să lupte ca mine şi să gândească la fel ca mine, acesta era cu siguranţă L. Care să spună întotdeauna lucrurilor pe nume şi să nu renunţe, ştiind că are dreptate. Care să pară "nebun" în exterior, care să nu-şi reprime nici emoţiile, nici ideile, în ciuda consecinţelor de cele mai multe ori dramatice. Un adolescent până la moarte rebel şi răzvrătit, o victimă pe altare imaginare ale unor stări de bine colective inexistente de fapt, într-o Românie a unei tranziţii triste şi care avea nevoie de... "fecioare rele sacrificate". Imaginaţi-vă pe mine, cu felul meu de-a fi, cu reacţiile mele, acesta era L. De aceea nici nu mi-am imaginat niciodată că în puterea lui imensă, aceeaşi putere interioară pe care o am şi eu vreodată o să moară. Dar adesea suntem mai puţin puternici decât suntem, în umanitatea noastră greoaie. Suflete gemene eu şi L. Într-o oglindă spirituală în care privindu-ne imaginea nu mai dispare niciodată...


Da, aş fi stat nopţi prin spitale şi zile întregi în rugăciuni şi alinări de suferinţă. Da, aş fi urlat zile în şir făcând presă reală pentru o serie de probleme reale anterioare. Dacă ar fi ales să fie cu mine... acum 15 ani, nu să ne despărţim stupid şi fără nicio ceartă... Da, aş fi putut să fac multe şi acum, rememorând dureri reflectate în oglinda sufletelor noastre gemene, mi-e groază să înţeleg de ce ne-am despărţit şi mă apuc din nou de-o altă luptă în aceeaşi viaţă simţind uneori aceleaşi simptome ca el, conştientă că după război indiferenţa şi avariţia altora l-au ucis. Şi mai gust încet, puţin câte puţin din viaţă încă o porţie de eternitate, de efemeră durere şi de veşnică fericire acceptând ce-ar fi fost dacă... nu ne-am mai fi despărţit. El... ar fi avut grijă de mine, m-ar fi protejat, eu aş fi avut grijă de el, l-aş fi protejat, alinând sufletul său rănit şi stingher parcă în astă lume dezumanizată. Am fi îmbătrânit frumos, alături unul de altul şi ne-am fi iubit, aşa cum reci şi depărtaţi unul de celălalt, n-am mai iubit nici eu, nici el şi am rămas aşa... cu un început de viaţă care se continuă nicăieri în timpul pământean, dar care are cea mai frumoasă finalitate în eternitate!

 

Încă mai caut poza cu el şi constat că unele obiecte, impregnate cu el, au rămas deşi era atât de puţin... probabil. De exemplu, un mileu, o carpetă, nici nu ştiu cum s-o denumesc. În stil popular. Roşie... cu negru şi cu alb, nici nu ştiu cum să explic că e. Dar chiar e superbă, fumoasă. A fost un cadou de la el şi şi mi-a zis: "să-ţi amintească de mine"! Întâi l-am păstrat cu sfinţenie punând-o pe lada de la pat la capul meu. Ulterior, am aruncat-o. Pentru că de L. nu mai vream să-mi amintească nimic. De 100 de ori cred că am aruncat-o, a recuperat-o maică-mea şi a zis c-o ia ea că-i... frumoasă. A pus-o prin apartament pe acolo, prin Băneasa şi azi, cu o uluire fantastică, privind în sufragerie, am văzut-o pusă pe măsuţa de acolo, rezistând în 15 ani... Interesantă situaţie... Am întrebat-o pe maică-mea: "Ştii de unde e?", "Păi, nu mai ştiu, cred că am cumpărat-o", "Nu, e de la mine". "Păi, nu, că nu cred că e...". "Ba da, e de la mine, e de la L. Las-o acolo pusă în cameră că e frumoasă"... O bucată de cârpă practic că asta e... Rezistentă în 15 ani de 100 de ori eu vrând s-o arunc... Acum apărând în casă, la mine, învelind o măsuţă şi gândindu-mă că totuşi nimic nu e întâmplător pe lumea asta...

 


Mirela Predan

 

Va urma

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.15.2018)
Vizualizări: 37 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018