Vara asta vreau concediu... acasă la mine însămi, în maşina timpului din 2003...


De ce am pierdut în anul 2003? Pentru, deşi un om credincios ce mă aflam, deşi inclusiv L. era un om credincios, trăiam într-o lume desacralizată, pornind la un drum fără să spun: "Doamne ajută" şi să-l chem în ajutorul meu pe Dumnezeu. Consecinţele au fost dintre cele mai nefaste pentru mine, în condiţiile în care au intervenit diavolii percepţiei şi ai neîncrederii. Păi, dacă lumea mea era desacralizată, dacă nu în biserică sau prin rugăciune îmi deschideam drumul, acest drum nu putea fi unul binecuvântat, din simplu motiv că... în vâltoarea trăirilor vieţii, eu pur şi simplu uitasem de Dumnezeu. De aceea am purtat această cruce, deşi era bine dacă îmbinam esenţa, deşi era bine dacă îmi aminteam de Dumnezeu. Şi totuşi a fost o parte binecuvântată a vieţii mele, menită să mă facă să înţeleg, chiar dacă mai târziu, faptul că Dumnezeu şi-a pus amprenta asupra destinului meu şi am avut cea mai mare binecuvântare a vieţii mele, chiar dacă ulterior în lipsă şi în suferinţă: mi-am întâlnit sufletul pereche din eternitate şi pentru asta trebuie să-i mulţumesc tot lui Dumnezeu.


Chiar dacă uneori încă mai stau împietrită de durere, la împlinirea a 15 ani de când viaţa mea a căpătat un sens, chiar dacă acum constat că fără acest sens existenţial, adică fără întâlnirea mea cu L. din timpul vieţii, viaţa mea ar fi rămas oricum un nonsens, o viaţă bizară, lipsită de măreţie, pentru că lipsa măreţiei sacrificiului ar fi însemnat banalitatea, absurditatea unei vieţi. Iată că prin această experienţă, această cunoaştere şi, mai ales prin această rămânere în ani în aceleaşi emisfere de iubire, viaţa mea a căpătat un sens, drumul de dincolo este cunoscut acum cu exactitate, iar eu am înţeles că fără sacralitate şi fără ideea de Dumnezeu şi de trai în credinţă, de a face binele şi de a evita răul, nu avem într-adevăr niciun sens. Lipsa de sens nu este cu adevărat în suferinţă, lipsa de sens este atunci când nu suntem capabili să trăim ceva măreţ, monumental, când nu suntem capabili să ne învingem propriile temeri, pentru a face ceva cu adevărat măreţ, pentru a da dovadă de ceva cu adevărat curajos şi temerar aşa cum am dat eu dovadă în 2003. Chiar dacă uneori nu înţelegem care este finalitatea unor demersuri, Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată şi ne arată sensul, atâta timp cât credem în el.


Atunci am pierdut nişte bani, era să rămân fără casă, lucrurile s-au rezolvat. De fapt n-am pierdut nimic. În schimb, am câştigat o fiinţă mare spre nemurire, de a cărei dragoste aveam nevoie, după ispăşire şi după suferinţă deci iată cum am câştigat mult mai mult fără ca măcar să-mi dau seama de asta sau măcar să sper. Chiar dacă ani şi ani am trăit în îndoiala legată de sensul acestor fapte, întâmplări măreţe, iată că acum totul a căpătat un sens, ca într-un plan bine stabilit de Dumnezeu, pe care l-am înţeles.


Încă mai simt chemarea locurilor şi parcă de pretutindeni răsare o binecuvântare. Mi-e dor de locuri şi, totodată, sunt ferm convinsă că dacă aş merge în locurile în care cândva eram atât de fericită cu L., impactul ar fi atât de puternic, iar durerea mea ar fi atât de mare, încât nici nu ştiu cum aş rezista acestui impact. E ca şi cum m-aş întoarce acasă după ce-am călcat în Valea Plângerii, bătrână şi urâtă, cu un puternic impact emoţial, plin de semnificaţii, aş merge pe poarta cea mare a cimitirului, apoi m-aş duce... acasă, adică într-un bloc în care poate uneori chiar mai bântui câteodată fără să-mi dau seama să văd eventual copiii vecinilor cât de mari au crescut şi să nu-i mai recunosc. Şi apoi să merg, aşa, incognito, convinsă că nu mă mai cunoaşte nimeni, în timpuri paralele, o existenţă reală, dar o existenţă în căutarea de timpuri şi spaţii de demult la... serviciu. Mda, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, timpul n-ar fi trecut. Şi apoi să mă plimb ore în şir singură de nebună în parcul în care eram odinioară cu L., să mai poposesc pe aceleaşi bănci stingeră şi obosită. Şi apoi să plec spre munte, în peregrinaje de doruri şi să mă întorc la viaţă în neant plictisită de doruri. Drumirile încă le mai cunosc, o să iau multe frunze, multe cărţi şi multe obiecte de artă populară pentru a le aduce în actuala mea existenţă reală ca amintiri.


Concediu în neant la mine acasă, marcată de o prezenţă care ştiu că mă va însoţi tot timpul ca un ghid, locurile fericirii mele efemere, prea puţine clipe, dar atât de intense, încât o viaţă întreagă aş fi fost capabilă să dau, inconştient, spre nemurire şi iată că nemuirea trăieşte acum în mine şi-mi permit un cocendiu acasă la mine însămi cea de odinioară, cu regrete, cu doruri, cu venit din Valea Plângerii, cu lacrimi, cu dureri, cu cimitire, cu biserici, poate că voi sta la cineva sau poate că voi sta la vreun hotel...


Mi-e dor de tine, L. şi-aş vrea să vin într-un concediu, acasă la mine însămi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, timpul tinereţii noastre veşnice este împietrit pe undeva, tot pe acolo, iar bucuria regăsirii noastre ne va da aripi. DA, DOAMNE, DA, VEŞNICIA ÎMI AJUNGE ALĂTURI DE ACEST OM MINUNAT, ÎN PEISAJELE ACESTEA MIRIFICE, ÎNTR-UN CONCEDIU LA MINE ACASĂ!


Dragul meu L. vara asta iau trenul şi vin iarăşi la tine! Ştiu, ştiu, ştiu, ştiu, ştiu că mă primeşti, aşa ca prima dată, cu atâta căldură. Vreau să simt iar o parte din mine, o parte din tine, apoi să mă întorc la viaţa mea rutinată în care mai am multe de făcut, e drept: să-l înving pe cel ce nu există, să mă ocup de procese, să mă fac avocată, mai puţin un lucru: să mai pot vreodată iubi!


Mirela Predan


Va urma

 

Categorie: In memoriam | Adăugat de: mirelapredan (05.23.2018)
Vizualizări: 25 | Evaluare: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar


uCoz
Mirela Predan© 2018